”Noi când jucam acest spectacol simțeam că venim acasă… ”
interviu cu actrița Eliza Noemi Judeu, interpreta rolului titular
-Cum percepi personajul Nora, pe care îl joci, astăzi, după zece ani de la premieră? Îi înțelegi altfel alegerile, trăirile?
-Nu, nu s-a schimbat nimic în părerea mea despre decizia Norei. În 2009, când au avut loc primele repetiții și premiera, eu abia născusem, prin urmare finalul m-a speriat, pentru că una este să admiri finalul, plecarea Norei, din punct de vedere intelectual, rațional, discursiv, alta este să ți-l asumi, fie chiar și asumându-ți-l ca și personaj. Nu am aplaudat decizia Norei de a pleca, tocmai pentru că abia născusem și încercam să mă pun în pielea ei și mă gândeam cu ce inimă aș pleca eu și să las doi copii acasă, unul, abia născut, dar sunt conștientă de faptul că posibila existență a unor astfel de femei, care iau astfel de decizii, de-a lungul vremurilor a schimbat punctul de vedere asupra femeilor. Chiar dacă eu nu sunt de acord cu decizia ei, nici astăzi.
-Orice spectacol este un mesaj, direct, intrinsec, către publicul său. Ce spune acest spectacol lumii, de zece ani încoace?
-Pot să spun că e un spectacol complet și complex, în primul rând prin tema sa – ”Nora” regizorului Dumitru Lazăr Fulga susține foarte bine textul lui Ibsen; nu știu de ce regizorul spectacolului s-a oprit atunci asupra acestui text, poate strict din punctul de vedere al posibilităților pe care le-au avut actorii de a crea aceste personaje, poate că a fost o alegere strict profesională sau poate că n-a fost, rămâne să spună dânsul de ce a simțit nevoia să atragă din nou atenția asupra femeii. Nu știu care a fost alegerea lui dar știu că și noi, actorii, am îmbrățișat ideea montării textului, strict din punct de vedere profesional; ne-am zis ”iată ce text bun, iată ce temă bună și în ziua de azi, iată ce mesaj, ce bine că a ales această piesă, hai să trecem la treabă!”. Și probabil că asta a tot atras și spectatorul către acest spectacol, de s-a putut menține zece ani pe scenă, probabil că și spectatorul și-a făcut aceleași racorduri strict culturale. Dar ”Nora” a mai avut ceva, probabil, pentru că nu este unicul spectacol al Teatrului Municipal ”Bacovia” cu aceste date, cu premise profesionale foarte bune. Dar între spectacol și spectator se mai întâmplă uneori ceva, un ceva inefabil, o chimie indefinibilă, care nu poate fi nici prevăzută, nici controlată, poate doar sperată, care face din întâlnire un eveniment personal extraordinar. Eu, cel puțin, am întâlnit trei persoane, cărora vederea acestui spectacol le-a schimbat cursul vieții. Și vorbim aici de femei pe care, după 20 de ani sau după 30 de ani de căsnicie, vederea acestui spectacol le-a făcut să ia decizia cea mai bună pentru ele, adică au divorțat… Chiar eu le-am întânit pe aceste trei doamne, de care vorbesc, și vreau să spun că le-am întâlnit pe stradă, pur și simplu, nu într-un context legat de spectacol. ”Bună ziua!”, ”Bună ziua!”, ”V-am văzut un spectacol și… am luat decizia vieții”. În toate cele trei cazuri, prima mea reacție a fost ”Dumnezeule mare! Nu se poate! Îmi pare rău”, ca ele să spună ”Nu, nouă ne-a părut bine. Vă mulțumim! Mulțumim, Teatrului!”.
-Referitor la aceste episoade, care dovedesc că scena poate influența viața, deciziile oamenilor, se poate vorbi de responsabilitate morală? Poate fi teatrul, oricare teatru, tras la răspundere pentru astfel de consecințe ale actului artistic?
-Teatrul trebuie să schimbe ceva în tine. De când oamenii au găsit această formă de a trimite mesaje, din acel moment, da, teatrul a devenit oglinda vieții, în care trebuie să vezi și bunul și răul, și frumosul, și urâtul. Da, trebuie să le vezi și să-ți reglezi tu cu tine, dacă e posibil, viața. Dincolo de faptul că teatrul are și rolul ăsta de divertisment, să nu uităm că profunzimea actului teatral constă tocmai în a arăta lumii ceva, unde e, pe unde e. Moral nu trebuie să fie teatrul, moralitatea constă în alegerile pe care tu le faci, teatrul nu poate fi nici lăudat pentru moralitate, nici denigrat pentru imoralitate, alegerile îți aparțin, alegerile ne aparțin nouă, tuturor.
-S-au întâmplat în acești zece ani de ”Nora”, pe scena băcăuană, și alte lucruri semnificative legate de culisele spectacolului sau de întâlnirea cu publicul?
-În primul rând, un lucru ar fi că mie spectacolul mi-a întărit ideea prin care eu mă împotrivesc divorțului. În spectacolul nostru, Torvald este prezentat ca un băiețel care are nevoie de grijă. Și atunci, dacă tu, Nora, adică Nora pe care a creat-o cu mine regizorul Dumitru Lazăr Fulga, dacă această Noră se dezmeticește și realizează că acest bărbat nu o iubește și nici nu va fi vreodată capabil s-o iubească, deci dacă tu, Nora, îți dai seama de câtă forță e în tine, rămâi! Și condu! Dacă ai realizat în tine forța asta. Ai grijă și de ăla, că e vai de capul lui, ai grijă și de copii, care oricum au bonă, deci nu ești așa acaparată de copii – Nora face parte dintr-o familie cu stare, nici nu gătește, nici nu spală haine, că era o doamnă și are femeie în casă! Rămâi acolo! Și devino doamna casei și condu toată treaba asta! Și în condițiile acestea, în condițiile Norei, din spectacolul creat de DumitruLazăr Fulga, chiar îi dau voie să aibă și un amant, că are tot dreptul (râde, n.red.).
-În contextul epocii în care a fost scrisă piesa, plecarea Norei este văzută ca un act de curaj. Poate fi însă considerat un gest de lașitate sau o dovadă de libertate? Este egoism? Sau viața uneori nu se împarte în alb și negru și fiecare om are propriul adevăr între straturile sufletului?
-După mine, Nora din acea epocă tare mă tem că a ajuns vai de capul ei pe străzi. Poate că a dormit o noapte – două pe la Kristine Linde, că era prietena ei, poate că a ajutat-o prietena ei să se ridice, poate că s-a dus și ea să învețe o meserie. Habar n-am, nu pot să-mi dau seama. Dar ce face o femeie astăzi, dacă decide să plece? Și astăzi femeia este judecată pentru asemenea atitudini, chiar astăzi, în mileniul III, darmite atunci. Și să ne gândim la o femeie din ziua de azi, care decide să plece… Nu se întâmplă mare lucru. Pentru că așa cum a plecat Nora, fără niciun ban, doar cu hainele de pe ea, cât de departe poți ajunge? Primul pas ar fi prostituția, al doilea ar fi să te faci plăcută unui bărbat mai în vârstă, mai de Doamne ajută. Care ar fi a treia posbilitate?
-Să îți iei viața în mâini, să înveți o meserie, să studiezi. Să te construiești pe tine…
-Da, asta se mai întîmplă, să te construiești pe tine, dar nu ne construim toată viața? Și apoi? Apoi ce se întâmplă? Nu știu… E complicat…
-Care consideri că este condiția femeii astăzi, în 2019, la 140 de ani de la scrierea piesei și la 10 ani de la premiera spectacolului pus în scenă de Dumitru Lazăr Fulga? Ar fi trebuit să schimbe ceva spectacolul ”Nora” în mentalitatea femeilor sau a bărbaților care l-au văzut? Sau nu acesta este rolul teatrului?
-Foarte multe nu s-au schimbat. Deși în lume femeile au început să conducă, de la o mică fabrică de mobilă, vezi Dana Chiriac, la, nu știu, Mara Matei, care conduce o organizație, un ONG, care se preocupă de soarta oamenilor, dar deși sunt femei în posturi de conducere discriminarea există, e subtilă, dar există. S-a schimbat doar aparența. Doar aparent am devenit mai toleranți. Doar aparent am devenit mai generoși, asta pentru că pe orice căi suntem bătuți la cap cu diferiți termeni, care ar vrea, vezi, Doamne, să sublinieze, poate, că umanitatea evoluează. Nu, n-a evoluat! Decât la nivel declarativ. Tot acasă visează bărbatul femeia, tot lângă copil, el, vânătorul, să vină, să te găsească acolo, acasă, cu gogoșile făcute, cu prăjiturelele făcute, cu copii fericiți și bucălați… ”A venit tata! Ce ne-ai adus?!…” Eu accept și tipul acesta de viață, mie îmi place, că eu de aia am ales să fiu actor, ca să îmi păstrez și eu o poziție de femeie așa, liniștită… Dar…dacă o femeie vrea GIG, dacă o femeie vrea să lupte în Afganistan, dacă ea se simte capabilă de asta, păi poți tu pe o astfel de femeie să nu o crezi că îi vine gena de la amazoane? În fiecare femeie zace o amazoană. Și de asta le e frică bărbaților. Că am înțeles că un bărbat nu ar suporta durerea fizică pe care o suportă femeia în timpul unei nașteri. Și de aici, bărbatului trebuie să-i fie foarte frică de noi. Noi, femeile, încă suntem un pericol pentru bărbați și să fiu a naibii dacă vrem să atenuăm această frică, nu, nu vrem (rîde, n.red.), ne jucăm cu ea. Și ne place a naibii să ne jucăm cu frica asta a lor față de noi. De aceea zic, că, dacă tu, Nora, ți-ai regăsit forța în tine, păi de acum încolo Torvald, și banca lui, și casa lui devin pentru tine, o pisică, un ghemuleț cu care te joci cum vrei. Și erau și copiii liniștiți. Ai plecat ca să faci ce?
În 2009, Carmen Mihalache m-a întrebat după premieră ”Ce crezi că a făcut Nora după ce a plecat?”. La acel moment eu am zis că a plecat și s-a făcut actriță, pentru că degrabă nu și-ar fi găsit un loc în societate decât într-un teatru, oricum ea trăia într-o lume iluzorie, ea s-a născut personaj, o păpușă într-o ”casă de păpuși”; aici am fost tratată ca o păpușă, la tata am fost păpușa-copil, la tine, păpușa-soție. Deci, iată, are toate datele să rămână… actriță, o păpușă, într-o altă casă. Eu îmi doresc ca ea să fi intrat într-un teatru, pentru că acolo e mai multă umanitate și îmi place să cred că acolo, într-un teatru, ar fi fost primită mai bine. Și ar fi fost înțeleasă, și tratată uman, de aceea spun că sper ca Nora să fi ajuns într-un teatru. Și Nora mea, și Nora lui Ibsen, și Nora lui Fulga, și a lui Jane Fonda. Sper să fi ajuns într-un teatru, unde să fie primită, înțeleasă și ajutată să funcționeze mai departe.
-Ar fi trebuit să schimbe ceva Nora, personajul, spectacolul, în mentalitatea feminină, în atitudinea bărbaților? Sau nu acesta este rolul teatrului?
-După un spectacol de teatru, oricât de puternic ar fi, oricât de bine ar juca actorii, tu poți, tu, spectator, poți să pleci din sala de teatru cu gândul că e un spectacol foarte bun, actorii sunt minunați, și tu le-ai da Oscar, să ai doar percepția asta, că a fost un moment artistic minunat dar să nu schimbe nimic în tine sau – de exemplu, am văzut femei ieșind cu lacrimi în ochi de la spectacole foarte slabe, ca tematică s.a.m.d. De la spectacole diferite, unul de o valoare artistică inestimabilă și unul de o valoare îndoielnică și unul de o valoare medie, spectatorul poate să iasă la fel de emoționat. Sau de indiferent. Nu poți controla asta.
-Ai relatat episoadele cu cele trei femei, care au luat decizia să divorțeze, după vizionarea spectacolului ”Nora”. Te-a judecat vreodată vreun bărbat pentru acest rol?
-Nu, dar a fost un spectator la premieră, o persoană cunoscută din Bacău, cu funcție publică importantă, la acea vreme, care, atunci când l-am întrebat cum i s-a părut spectacolul, mi-a mărturisit că spectacolul i-a generat o frică de femei. Nu mai țin minte exact vorbele, dar mi-a rămas sentimentul lui de după spectacol. A spus că e un spectacol cu un final dur pe care nu că-l aprobă sau îl dezaprobă dar care i-a generat un sentiment de teamă. ”Aoleo, mi se poate întâmpla și mie, oare?”.
-Maturizarea ta, ca femeie și ca artist, cu 10 ani, care au trecut de la premieră, a influențat ”relația” ta cu personajul ”Nora”?
-Da, pui problema altfel; sigur că Krogstadt (Viorel Baltag) se trezea că Nora Elizei îi face din ce în ce mai mult față, pentru că m-am maturizat, dar jucam momentele de slăbiciune, pentru că nu puteam ieși din ”limitele” impuse de regizor, din fișa rolului; nimeni n-a schimbat o virgulă, dar sigur că intri altfel în spectacol. Arta actorului e o artă vie, ea se întâmplă atunci și acolo, pe scenă, în fața spectatorului. Fiecare spectacol căpăta alte nuanțe. Asta vorbeam și cu Firuța (Firuța Apetrei, n.red.), asta a fost fascinant în călătoria cu ”Nora” de zece ani: toți ne-am schimbat de la un an la altul, mai mult sau mai puțin și fizic, dar cu siguranță viața și-a pus amprenta peste noi și întotdeauna se crea alt și alt adevăr. În spectacolul acesta, toți cei șase actori au respectat întotdeauna la virgulă indicațiile regizorului Dumitru Lazăr Fulga, pentru că a fost foarte bine construit regizoral, și totuși, în fiecare seară, acest spectacol era altfel. Când vorbesc de complexitatea unui spectacol mă refer la procesul de creație al actorului. Nimeni nu ieșea din scenă așa cum a intrat. Era privit totul cu seriozitate, cred că actorilor le-au și plăcut rolurile, le-au plăcut atât de mult, încât în ultimii doi ani cred că nimeni nu se mai uita pe text înainte de a juca, pentru că spectacolul era în noi ”la el acasă”, cumva. Noi când jucam acest spectacol simțeam că venim acasă… Cred că în acești 10 ani, niciunul dintre actorii din distribuție n-a simțit, venind la teatru să joace în acest spectacol, că ”mă duc să-mi fac meseria”. Niciunul dintre noi nu a privit acest spectacol așa. I-a creat regizorul un tip de încărcătură umană specială despre care el însuși spunea că nu știe cum s-a întâmplat… a fost ceva divin.
……………………………………………………………………………………………………………………………………….
”Trebuie să faci alegerile cu inima, pentru că inima are creier”
interviu cu actrița Firuța Apetrei, interpreta rolului Kristine Linde, din spectacolul ”Nora”, după Henrik Ibsen, în regia lui Dumitru Lazăr Fulga
-Care este ”acel ceva” care a făcut ca spectacolul ”Nora” să reziste timp de zece ani pe scenă?
-”Acel ceva” este regizorul Dumitru Lazăr Fulga. Mitruș știe să pună viață și adevăr în fiecare creație a lui.
-S-a schimbat ceva, în acești ani, în relația ta cu personajul Kristine Linde, pe care îl interpretezi în spectacolul ”Nora”?
-Ca persoană evoluezi, nu de la an, la an, ci de la oră, la oră. Dar pe scenă sunt încadrată în situația respectivă, cu trăirile respective, indiferent de vârsta pe care o am, atât timp cât joc acest rol, eu trebuie să fiu Linde, așa cum a construit personajul Dumitru Lazăr Fulga. Și, totuși, nici un spectacol nu seamănă cu altul, pentru că, în limitele impuse de rol, noi, actorii, descoperim de fiecare dată niște nuanțe noi. Personajele capătă o mai mare profunzime.
-Ați glumit vreodată, înainte de spectacol, în cei zece ani, că ”în seara asta Nora poate nu-l mai părăsește pe Torvald”?
-Nu! Torvald era prea tăntălău să nu-l părăsească Nora. N-are pic de poezie Torvald ăsta. Eu nu l-aș fi iubit.
-Deci o înțelegi pe Nora că l-a părăsit, că a părăst familia, copiii?
-Ea nu și-a părăsit copiii, ci pe Torvald. Și dacă nu ar fi existat astfel de femei, dacă n-ar fi fost femei ca Nora, care să ne arate că suntem ființe, că avem sentimente, și că femeia nu este un obiect, o păpușă, că Nora a fost om, nici drept de vot n-am fi avut astăzi, am fi rămas doar niște ”urne” pentru făcut copii și atât.
În ”Nora” sunt trei ipostaze ale femeii, diferite ca poziție socială, dar toate sunt nefericite: este servitoarea, care rămâne cu un copil, de care nemernicul cu care l-a făcut nu se interesează; este Kristine, personajul pe care îl interpretez, a renunțat la marea iubire pentru Krogstad și s-a căsătorit cu altcineva, din considerente materiale, sacrificându-se pentru a-și ajuta mama bolnavă și pe cei doi frați mai mici, dar a ajuns văduvă și cu o groază de datorii; și Nora, care are o familie, bănuiesc că s-a măritat din dragoste, dar cu un bărbat care nu o respectă și care o trateză ca pe o păpușă. În toate trei cazurile, femeia este nefericită.
Ai simțit că s-a schimbat ceva în condiția femeii în societate, în ultimii zece ani, de când jucați spectacolul?
-Nu, nu s-a schimbat nimic, dar nu după zece ani, de când îl jucăm noi, nu s-a schimbat nimic de o sută și ceva de ani de când e scrisă piesa. În final, noi, oamenii, suntem suma alegerilor noastre, nu se poate schimba nimic. Că alegerile pe care le faci vin peste tine.
-Schimbă totuși ceva teatrul în societate?
-Da, schimbă. tocmai spuneam de alegeri, teatrul îți dă curaj să faci cele mai bune alegeri pentru tine, îți dă curaj pentru că ai modelele în fața ta. Pentru că, altfel, femeilor le este frică. Dar trebuie să faci alegerile cu inima, pentru că, am citit undeva, inima are creier. Nu s-a schimbat nimic, în sensul că oamenii sunt la fel. Încă se mai moare din dragoste. Teatrul este cel mai bun prieten, te încurajează să nu te mai gândești la drobul de sare, la ce-o să spună lumea.
-E aici o problemă de moralitate a teatrului? Dacă, să spunem, transmite, chiar și indirect, faptul că e în regulă să-ți părăsești familia?
-Da, e. Teatrul spune: ”Părăsește bărbatul când ești tratată ca un obiect!”. E normal să fie tratată așa Nora? Nu! Mesajul e: ”Fii viu!, nu fi un obiect!”. Dar teatrul nu ne arată neapărat ce este moral – în cazul acesta e moral, dar teatrul arată și ce nu e moral. Și îți arată, ca o oglindă, ce îngrozitor e să fii rău, ce îngrozitor e să fii imoral. Te uiți, te regăsești, și poate vrei să schimbi apoi ceva în tine.
-Ce s-a întâmplat semnificativ în istoria celor zece ani de ”Nora”, care să îți fie și astăzi pregnant în minte?
-… (tace și privește în gol)… Am văzut pentru prima dată cum un om trece Dincolo… și acest om a fost Dana Olariu… sora mea de suflet…
……………………………………………………………………………………………………………………………………….
”În perioada respectivă, femeia nu prea avea dreptul să facă nimic, trebuia doar să existe”
interviu cu actorul Ștefan Ionescu (Torvald)
-De ce a plecat Nora, Ștefan? De ce îl părăsește pe Torvald?
-Pentru că ea, care a încercat să ajute, să facă familia să meargă, nu a fost înțeleasă de soț. În perioada respectivă, femeia nu prea avea dreptul să facă nimic, trebuia doar să existe.
-Deci, în acest sens, îi dai dreptate personajului Nora pentru decizie?
-În vremea aceea e totuși o decizie ciudată, să pleci și să îți lași copiii. Dar acum fiecare e liber să ia ce decizie vrea. Atunci, plecarea ei a echivalat cu o sinucidere. În lumea aceea, o femeie singură nu putea avea o viață ușoară, nu se putea susține financiar. Abia își găseau loc de muncă, după cum se vede și la personajul Firuței, Kristine Linde, care caută, caută, caută un loc de mucă.
-Care a fost vina lui Torvald, vina personajului tău, în relația cu Nora?
-Că s-a aliniat sistemului de atunci, foarte rigid, în care soția era o menajeră a casei; încă aici face niște concesii mari Ibsen, când Torvald îi povestește Norei de la serviciu, ceea ce era de neconceput la acea vreme; concesia e pentru personajul Nora, pentru a creiona mai bine situația, dar asta nu se întâmpla.
-Cum ți s-a părut ca rol Torvald, cum a fost să trebuiească să-l joci?
-Torvald are o lume a lui, foarte clară, se simte bine în ea, i se pare normală, a bifat până la vârsta respectivă cam toate cerințele bărbatului de la acea vreme – este căsătorit, are copii, are o funcție acum…
-Și dragostea unde vine în ecuația asta?…
-Bine, oricum nuanța de dragoste la ei e aproape inexistentă… ei oricum sunt mai reci din fire, nu sunt latini, ca noi; cred că simte el ceva acolo… da, îi spune că e dragoste, pentru că așa se spune, dar… De copii îi pomenește Norei abia în final, când îi spune ”nu mai ai dreptul să te ocupi de copii”, deci și ei sunt tot niște anexe ale lui.
-De ce crezi că spectacolul ”Nora” a avut această longevitate, care ar fi explicația?
-Păi o explicație ar fi că textul e în programa școlară, pentru că în general spectacolele Teatrului ”Bacovia” se epuizează destul de repede, nu au o viață lungă, pentru că nu este multă lume în Bacău care vine la teatru. A făcut zece ani, dar am jucat și o dată sau de două ori pe stagiune. Dar, între-adevăr, se joacă e zece ani, asta este important.
-Cum vi s-a părut în urmă cu zece ani vouă, membrilor trupei, decizia lui Dumitru Lazăr Fulga de a pune în scenă acest text al lui Ibsen?
-Ni s-a părut foarte interesant. Mitruș explică foarte bine și foarte mult despre context, despre personaj, despre relația cu celelalte personaje.
-Cu ați funcționat în ”Nora”, ca echipă, în relația dintre voi, partenerii de scenă, dar și în relația cu regizorul?
-Eram cam echipa care a făcut și ”Un tramvai numit dorință”, tot cu Mitruș, Firuța, Eliza, Ion Goranda – Viorel Baltag nu era – un spectacol care a avut succes și care ne-a legat. Regizorul ne știa foarte bine pe fiecare, știa pe ce butoane să apese ca să avem reacțiile pe care le dorește. Ăsta e unul dintre avantajele teatrului de repertoriu, echipa se știe nu te apuci să-ți descoperi colegii.
……………………………………………………………………………………………………………………………………..
”Eu cred că într-un cuplu ambii parteneri trebuie să fie pe picior de egalitate”
interviu cu actorul Ion Goranda (Dr.Rank)
-Ce crede actorul Ion Goranda despre decizia Norei, a unei femei oarecare, de a-și părăsi familia?
-La vreme aceea, în care a scris Ibsen piesa, în toată Europa, de Vest mai ales, era problema asta cu emanciparea femeii, și având în vedere condițiile relației de familie, care la un moment dat erau destul de conflictuale, unde bărbatul prima iar femeia trebuia să fie vioara a doua, și având și foarte multă personalitate, că așa a și scris Ibsen rolul, Nora explodează… Eu sunt întru totul de acord, îmbrățișez această idee, nu acuz femeile, pentru că asta este concepția mea, dacă o relație nu funcționează, dacă ceva nu funcționează într-o căsătorie, este o aiureală să tot tragi de unul singur. Eu cred că într-un cuplu ambii parteneri trebuie să fie pe picior de egalitate. Mi se pare că ea procedează foarte corect. Da, am putea să o judecăm că și-a părăsit copiii, fiind mamă, poate că ar fi trebuit să-și ia și copiii cu ea, dar nu se putea probabil la vremea aceea.
-Ce fel de rol a fost Dr.Rank pentru dumneavoastră?
-A fost un rol la care m-am adaptat destul de bine, deși nu mi l-am dorit niciodată, distribuirea mea acolo a fost cumva o întâmplare, care a ținut de refuzul lui Geo Popa, care era inițial în distribuție pentru acest rol. Personajul mi-a devenit drag între timp, am început să mă confund cu el. În momentul în care începea spectacolul, nu mai era nicio distanță între mine și personaj. Sunt personaje pe care actorul le joacă detașat, dar n-a fost și cazul acestui rol. E un personaj pe care l-am admirat ca alură, pentru că îi plăcea să trăiască, îi plăcea să iubească și moare foarte frumos, elegant, își anunță moartea cu vorbe frumoase, e un personaj interesant, deși n-a fost de mare lungime.
-De ce credeți dumneavoastră că a avut această longevitate spectacolul?
-E un spectacol în care toate au funcționat bine, a fost o echipă omogenă, regizorul a gândit foarte bine spectacolul, l-a închegat bine, scenografa a realizat niște costume foarte frumoase, un decor minunat, deci lucrurile s-au legat bine în toate compartimentele spectacolului.
-Ce gânduri vă vin acum în minte la aniversarea a zece ani de ”Nora” pe scena băcăuană?
-Un gând frumos, sunt foarte mulțumit că am făcut parte din această distribuție, este singurul meu spectacol, și probabil că este singurul spectacol al Teatrului, care a ținut afișul zece ani. Eu nu știu alt spectacol care să fi atins această performanță.
……………………………………………………………………………………………………………………………………..
“Mi-a plăcut foarte mult întâlnirea cu rolul acesta”
interviu cu actorul Viorel Baltag, interpretul personajului Krogstadt
-Cum a fost pentru dumneavoastră experiența de a lucra la spectacolul ”Nora”, sub conducerea regizorului Dumitru Lazăr Fulga?
-A fost un laborator interesant. Cu Mitruș am avut întotdeauna niște afinități elective scenice extraordinare. Cu toată aparenta lui duritate și felul lui impetuos, de câte ori am jucat în piesele lui, mie mi-a plăcut întotdeauna, mi-a plăcut stilul lui de a umbla la dedesubturi textuale și sufletești. Asta este o piesă lucrată și, mulțumesc lui Dumnezeu, și cu o distribuție pe măsură. Personajele sunt toate tăiate în lamă.
-Cum este Krogstad, personajul interpretat de dumneavoastră în acest spectacol? Cum l-ați simțit?
Mi-a plăcut foarte mult întâlnirea cu rolul acesta, pentru că mi-a creat posibilitatea de a mă despica în două, personajul meu balansează între duritatea asta a lui, acoperită în ghiața preocupărilor zilnice, între dorința de a se impune cu orice preț, și ceea ce simte pentru Linde. Există în el acel cufăr nedesfăcut pe care i-l desface Linde, pe care o iubește. Fiordurile astea ale Nordului sunt fiordurile sufletului. Linde îl scoate la realitate din punctul de vedere al omeniei, al umanității – diminețile astea senine pe care i le redă Linde îl pun într-o cu totul altă lumină.
Lume scandinavilor e o lume specială. Personajele se luptă să-și caute dedesubturile, cu multă trudă de investigație, prin dialog, dar la ei, după părerea mea, funcționează mai mult privirea, căutarea privirii. Îți trebuie experiență mare de viață ca din privire să ajungi la irisul interior al omului, să ajungi să vezi ce gândește. Și ei au răbdare să vadă ce gândește celălalt. Poate fi pentru faptul că zilele sunt mai scurte acolo ;i asta îi face mai preocupați de interior, le dă o predispoziție spre meditație: eu așa îi văd pe nordici, preocupați de interior, balansând între datoria de serviciu și datoria casei, cum s-ar spune; sunt familiști, tocmai pentru că e o atmosferă specială acolo, o lume rece; și totuși, dacă insiști, vezi pe dedesubt că nu sunt chiar sloiuri, figurativ vorbind.
Eu, în relația directă pe care am avut-o cu aceste două fete, cu Eliza și cu Firuța, Nora și Linde, care a fost o relație extraordinară, am lucrat mult cu privirile, ca două stane de piatră, ca două oglinzi, față-n față, care se urmăresc și se pândesc. Este o piesă de privire. Punțile se fac foarte mult prin priviri, nu prin expozițiune prea multă. Sunt personaje vulcanice, fiecare cu starea lui, cu istoria vieții lui, dar se pândesc unii pe alții și din asta rezultă, la fiecare, depozitul ăsta sufletesc fantastic, pe care-l au, că la un moment dat toți își scot la iveală, ca la o ruletă rusească, ceea ce au pe dinăuntru.
Sunt personaje de introspecțe care mie mi-au plăcut. Practic, sunt bijuterii, ce să mai discutăm? Majoritatea eroilor în teatru sunt bijuterii, dar lumea asta nordică e o lume mai aparte, exact cum trăiesc, în fiorduri, în ceața asta, în valurile alea reci, pe care le și auzi parcă, și nu te aștepți să se izbească de mal. Și tot așa, când descoperi omul, nu te aștepți să aibă căldura aia fantastică.
-De ce credeți că timp de zece ani a rezistat spectacolul acesta, pentru că echipa din ”Nora” a mai lucrat împreună și în alte spectacole, regizate tot de Dumitru Lazăr Fulga.
-Pentru că e un spectacol bun, bine făcut; ca actor în distribuție, eram mândru când vedeam că din stagiune în stagiune este păstrat, că rezistă printre spectacolele Teatrului. Sunt multe spectacole bine făcute, la noi în Teatru, dar într-un repertoriu piesa asta oricând se poate juca. E un spectacol care a trecut rampa pentru că are problematica de așa natură, e o piesă care are suspans. A fost o piesă avangardistă pentru perioada respectivă – și nu numai asta, și ”Constructorul Solness”, și ”Rosmersholm”, și ”Peer Gynt” – sunt piese de un realism cutremurător; era perioada feministă – în care nu se mai punea bază pe maternitate, că voiau să iasă din lumea asta.
-Ce credeți că s-a întâmplat cu Nora după finalul scris de Ibsen?
-Piesa nu are un final concret pentru niciun personaj. Nora merge să cunoască lumea, să fie liberă, dar eu cred că ea până la urmă se va sinucide, că ea a avut tentația asta, pentru că va merge într-o lume ca-ntr-o plasă, o plasă imensă în care se va pierde până la urmă.
……………………………………………………………………………………………………………………………………
actrița Anca Bucșă, bona Anne Marie
” Anne Marie este un personaj puternic, ea știe tot ce se întamplă cu Nora și cu toți cei cu care interacționează. E umbra Norei, are drama ei, pe care o duce cu demnitate, fiind părăsită de cei pe care ea i-a iubit. E complicea Norei” –
………………………………………………………………………………………………………………………………….
„Teatrul identifică explicit și comunică imperativ soluții comunității”
interviu cu Dumitru Lazăr Fulga, regizorul piesei „Nora”
-De ce ați ales, în urmă cu zece ani, să puneți în dezbatere, prin spectacolul ”Nora”, creat de dumneavoastră, condiția femeii în familie și în societate?
-La începutul sec.XX, după o rigidă perioadă „victoriană”, în care normele autorității – stat, religie, morală, familie, drepturi individuale – sancționau sever orice intenție de asumare liberă a dreptului de a-ți evalua și decide liber traseul existențial, apare o virulentă, cu rapidă extindere în țările vest europene, mișcare feministă. Se cerea o egalitate deplină în fața autorității a femeilor cu bărbații, dreptul de a candida și a fi alese, accesul la toate formele de invățământ si a ocupa posturi conform nivelului de pregătire, similare cu bărbații. Subiectul se dezbate furtunos în parlamentul britanic, soțiile unor importanți decidenți politici declară chiar o grevă de abstinență, mediul artistic percepe tema… După o vacanță în Italia, mai libertină, Ibsen produce textul dramatic „NORA – O casă de păpuși!”. Femeia refuză să mai fie distribuită în rolul secundar în cuplu! O temă majoră a societății, a produs un succes de literatură militantă!… După momentul 1989, o masă imensă de românce emigrează economic. Multe sunt mame care abandonează familia. Definitiv unele!… După 100 de ani, rolul feminin în cuplu și al mamei se structurează din nou ca o temă majoră…Tema produce montarea scenică ”NORA”!
Nu știu, nu am conștientizat, atunci, asta.
-De ce ați ales să puneți în scenă, în urmă cu zece ani, textul ”O casă de păpuși”, dintre piesele scrise de Henrik Ibsen? Ce v-a provocat la acest text? Ce alte argumente ați mai avut, decât cele textuale?
-Construcția dramatică centrată pe temă. Personajele, reduse numeric, au fiecare o intensitate a dinamicii caracterului, uneori insuportabilă. Argumentele sunt imprevizibile. Directivitatea, aproape uzuală, a replicilor, introduc un confort de logică și emoție, aparent liniștitor dar sever întrerupt de o informație sau o acțiune în contrapunct exploziv. Elemente de „love story”, sau de intrigă polițistă, inteligent introduse pentru a rupe o aparent monotonă arhitectură dramatică. Un text, parcă autocenzurat, economic. Dinamic și imprevizibil. Un rafinat și subtil desen psihologic al personajelor. La final sau mult după, înțelegi că ai asistat la o lecție despre Singurătați devastate de nevoia umană de comuniune în ARMONIE!…”însă condițiile nu sunt așa! ”
-Actorii din distribuția spectacolului ”Nora” vorbesc despre o ”chimie” pe care dumneavoastră ați imprimat-o structurii spectacolului și întregii echipe, ca argument important pentru longevitatea producției. Dumneavoastră de ce credeți că ”Nora” regizorului Dumitru Lazăr Fulga a devenit cel mai longeviv spectacol al Teatrului Municipal ”Bacovia”?
-Text impecabil construit dramatic… ECHIPA excelentă în acel moment: CRISTINA, scenograf – Creativitate. Imaginație neconvențională. Experiențe multiple și extinse geografic în plastică. Siguranță. Surpriza soluțiilor. Abilitate în definirea spațiului scenic. Curajul de a racorda inefabilul cu materia concretă.
Eu – Intuiția justei distribuții – congruența între profilul psiho – afectiv al actorului cu cel al personajelor. Profesionalismul și experiența scenică. Fiind „regizorul trupei”, am știut că avem o „chimie” subtilă și expresivă:
ELIZA – tenace în fragilitate, execuții rapide de glisare în stări emotive antagonice, rafinament…
FIRUȚA – experiență, control subtil al ritmului unei replici sau al unei scene, generozitate cu partenerul, asumarea în forță și autocontrol perfect în modelarea stărilor…
ȘTEFAN – impecabil, coerent, consecutiv și cu umorul unei veșnice mirări că „viața îl trăiește” și el nu mai prinde să respire o normalitate umană sau o fericire… când viața e ca un bluf în jurul tău poți comenta: ” …va să zică, croșetați …” – replica îi aparține lui Ștefan și am acceptat-o în spectacol pentru adevărul absolut filozofic al singurătății inutile și interpretarea absolut molipsitoare – drept care o folosește și subsemnatul, în conștientizări similare… VIOREL – temperament vulcanic, cu excelent control al dozajelor sonore în acord cu funcția dramatică a replicii sau al momentului de acțiune. Registru exersat de stări și emoții. O fragililitate puternică de profesionist. Cu resurse surprinzătoare…
ION – Metodic. Intuitiv. Direct. Dotat cu bucuria teatrului. Și cu seriozitatea LUI! Și cu perenitatea Lui! Deloc și niciodată singur, chiar dacă era singur în scenă. Autonom. Propunerea regizorală era asimilată după clară înțelegere!
Nu în ultimul rând, un rol care a avut două distribuții:
DANA – Vitalitate! Bucuria vieții și bucuria unei distribuții. Inteligentă. Capacitate și viteză de procesare a indicațiilor… Lumină, Dana…
ANCA – Dinamică. Neliniștită. Prea mereu grăbită undeva, cumva. Uneori o tăcere interioară, ascultând ceva ascuns. Rolul are un traseu aparent liniar, dar îl comunică cu multipe stări și nuanțe de omenie generoasă.
-Care a fost intenția dumneavoastră artistică, regizorală, umană, cu spectacolul ”Nora”?
-Sinceritate. Exigență.
-Ați schimba astăzi, la 10 ani de la premieră, ceva în structura spectacolului, chiar dacă actuala structură i-a adus succesul despre care vorbim?
-NU!… În alt timp, în alt loc ar fi, sigur, posibilă o altă montare!…
-Sunteți de acord cu decizia Norei de a-și părăsi familia?
-Nu!?… Familia se poate reformula. Formula genetică din copil – nu! Ești al Lui – Este al tău!
-Ce credeți că s-a întâmplat cu Nora între timp? Ce destin ulterior momentului final al spectacolului îi intuiți sau îi doriți?
-O mulțime prea aiuritoare de intuiții! Dar este o întrebare activă! Totuși, o variantă de umor negru: Nora, pasageră pe TITANIC, își cedează locul în barca de salvare la doi copii și dispare anonimă în apele KARMEI!?
-”Nora” dumneavoastră, ”Nora” Teatrului Municipal ”Bacovia”, a generat decizii de viață în cazul unor spectatoare. Credeți că teatrul are responsabilități morale față de public? Credeți că trebuie să schimbe ceva?
-Exemplu antic al ANTIGONEI: primește pedeapsa cu moartea dar cere înainte schimbarea unei legi care a devenit primejdioasă pentru comunitate. Erau uciși în toată Europa servitorii care erau prinși citind „Nunta lui Figaro”, Beaumarchis, pentru că schimbă mentalități – supunerea necondiționată.
Caragiale, după premiera „Scrisoarea pierdută”, a fost escortat de un grup de ofițeri, și salvat de la linșaj – „Unii” voiau să-l pedepsească pentru adevărurile numite explicit în text, despre „matrapazlâcurile politicii”.
Înainte de 1989 erau apreciate de spectatori așa numitele „șopârlițe” – ziceri acide la realitățile vremii… Uneori sancțiunile autorităților se radicalizau:
Spectacolul de la Bulandra cu REVIZORUL, în regia lui PINTILIE a fost oprit după premieră, regizorul a fost obligat să emigreze, s-a cerut arestarea unor actori…
Dar, da! TEATRUL identifică explicit și comunică imperativ soluții comunității: forța subtilă a emoției este un traseu energetic mai productiv decât orice doctrină care se vrea impusă. Dar prima responsabilitate a teatrului este reponsabilitatea față de de normele, de estetica lui, de abilitatea de a-și recupera mereu energiile clare, limpezi ale originii. După orice aventură stilistică, experiment la modă să revină mereu la ce-l definește, la funcția lui ontologică: meandrele devenirii ființei umane…
-Ce emoție sau ce gând va rămâne mereu în sufletul regizorului Dumitru Lazăr Fulga, în legătură cu spectacolul ”Nora”?
-Respect colegial pentru cei care trăiesc cu viața lor, viețile unui spectacol -EXCELENȚELE LOR, ACTORII! Mulțumesc echipelor tehnice și atelierelor. Bucuria unei evidente prezențe participative a publicului – Suveran absolut în decizia de evaluare a unei montări scenice.
-Ce sentiment vă dă această aniversare a 10 ani de ”Nora” în Bacău?
-Recunoștință și Mirare – „A fost să fie!”.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………
”Ne-am imaginat în toiul verii o IARNĂ a sufletului feminin”
interviu cu artistul Cristina Ciobanu, scenograful spectacolului
-Unul dintre elementele componente ale construcției spectacolului ”Nora”, admirate încă de la premieră, și la fiecare reprezentație din cei 10 ani, a fost scenografia. Care este povestea ”desenului scenic” din ”Nora”? De ce ați optat pentru această formulă? De ce ați ales ca bază cromatică albul, pentru decoruri și costume? Care a fost intenția scenografului Cristina Ciobanu?
-Posibil! Sper ca da! Ar fi răspunsurile la prima întrebare, daca nu ne gândim că un spectacol e un ÎNTREG, într-o ARMONIE și o compoziție care sunt create de o echipă.
Povestea… Ah, povestea! Era chiar vară când am început să ne imaginăm cum ar fi „NORA”, adică o capodoperă semnată de Ibsen, pe scena Teatrului ”Bacovia”. Și ne-am imaginat în toiul verii o IARNĂ a sufletului feminin. Un cub având pereți dubli, într-o atmosferă alb-translucidă, realizată cu acuratețe, într-o compunere minimalistă chiar, cu sclipirile de ghiață ale lumii nordice. Albul, dar într-o gamă de reflexe ale lumilor paralele, a fost opțiunea mea de a crea un background care să pună în valoare drama psihologică complicată a personajelor.
-Ce ați schimba la acest concept scenografic, dacă ar fi să îl refaceți astăzi?
– NIMIC!
-Vi s-a întâmplat vreodată, cu vreun spectacol, să doriți sau să gândiți, după premieră sau după mai multe reprezentații, un alt discurs vizual al proiectului?
-O scenografie e o muncă complexă, în acord total cu viziunea regizorală. Discursul vizual face parte din ORGANISMUL spectacolului, nu poate fi privit separat, cu atât mai mult schimbat dintr-un sigur punct de vedere.
-Ce efect a avut asupra artistului/femeii Cristina Ciobanu spectacolul ”Nora”, mesajul lui? Cum l-ați perceput în final?
-Mesajul spectacolului NORA, în viziunea despre care vorbim, ne aparține. Suntem chiar autorii lui. Perceptia mea este chiar scenografia acestui spectacol. Efectul asupra mea e SECRET (zâmbește).
-De ce credeți că spectacolul ”Nora” are această longevitate? De ce, la 10 ani distanță de la premieră, publicul (re)vine să îl vadă?
-Longevitatea spectacolului ”Nora” se datorează unui ÎNGER care ne-a inspirat în a realiza acea ARMONIE DEPLINĂ, pe care oamenii o caută mereu.
-Ce simte un scenograf când, la 10 ani de la premieră, un spectacol pe care l-a gândit vizual încă bucură publicul?
-Bucuria adevăratului act artistic.
Interviuri realizate de Laura Huiban, secretar literar al Teatrului Municipal Bacovia
foto: Mihaela Nazarie și Viorel Cojan