* Caiete program de la primele ediții ale festivalului
*arhiva TMB, primele afișe ale Bacău Fest Monodrame, la acel moment Gala Națională a Recitalurilor Dramatice
Filonul recitalurilor dramatice reprezintă o parte importantă din identitatea TMB, dar și un mare câștig pentru viața culturală a orașului, cu o interesantă dezvoltare a paletei spectacologice. Teatrul Municipal „Bacovia” este una dintre puținele instituții publice ale Bacăului care au reușit, după 1990, să-și onoreze cu fidelitate propriile sale tradiții și să ducă mai departe proiectele. Acest eveniment cultural s-a dezvoltat în ultimii ani prin includerea în cadrul programului a unor spectacole de teatru propriu-zise (cu implicarea unor colective de actori), prin introducerea unei noi direcții, numită „Mărturisiri”, prin deschiderea unei secțiuni de Workshop-uri, care se adresează copiilor, adolescenților și adulților, prin lansări și prezentări de carte și, nu în ultimul rând, prin întâlnirile cu foști artiști băcăuani.
Actorul la persoana întâi în Gala Star
Primul gong
Deşi nu-i Hollywood, Bacăul are, din această primăvară, „Walk of Fame” pe trotuarul din faţa teatrului, pe care este înscrisă o stea cu numele actorului Ilie Gheorghe, câştigătorul Premiului de Excelenţă la Gala Star. Ilie Gheorghe a venit la Bacău, la prima ediţie a Galei, cu „Iona” de Marin Sorescu, în concurs, şi cu recitalul extraordinar „Oratorii pisicilor turbate” după I. L. Caragiale, stârnind aplauze entuziaste pentru evoluţia sa scenică impecabilă. Cunoscutul actor craiovean şi-a demonstrat încă o dată înalta clasă profesională, publicul fiind cucerit de jocul inteligent, profund, dinamic al domniei sale. De altfel, fiecare zi a Festivalului (desfăşurat între 31 martie – 6 aprilie), care a demarat mai greu, dar a crescut vizibil apoi în ceea ce priveşte oferta artistică, a stârnit interesul spectatorilor şi a fost prilej de vii comentarii. Prezent în sala teatrului, la toate recitalurile, un grup de liceeni şi-a manifestat, în final, la colocviul de impresii, marea bucurie de a fi asistat la o manifestare care i-a scos din obişnuit. „Să mai faceţi aşa ceva, că-i frumos” s-a exprimat, cu naturaleţea şi candoarea vârstei, o adolescentă. Tinerii au mai spus că au venit la Gală dintr-o „pornire lăuntri- că”, şi că au trăit, odată cu actorii de pe scenă, stări, sentimente, considerându-se privilegiaţi pentru această şansă – de a vedea ce se întâmplă azi în lumea teatrului.
La Bacău, s-au confruntat treisprezece actori, din România, Republica Moldova şi din Franţa, Gala, iniţiată în noua formulă de Adrian Găzdaru şi Gabriel Duţu, directorii Teatrului Municipal Bacovia, având caracter internaţional. One-man show-urile prezentate au fost selecţionate de un juriu naţional, juriul propriu-zis al Galei fiind alcătuit din regizoarea Sanda Manu, actorul Ştefan Iordache şi regizorul de film Dan Piţa. Domniile lor au colaborat armonios şi decizia finală a ieşit cum nu se poate mai bine, cel puţin din punctul meu de vedere. Deşi orice premiu poate fi discutat, de data aceasta cred că laurii au revenit pe bună dreptate celor care chiar îi meritau. Şi aplauzele călduroase ale publicului de la festivitatea de premiere vin să întărească acest lucru.
Aşadar, Marele Premiu a încununat recitalul susţinut de Adrian Văncică. Cu un text de Matei Vişniec, „Angajaţi-l pe claun”, el şi-a pus în valoare mobilitatea, şi interioară şi exterioară, firescul şi farmecul său având un indiscutabil „catch”. La categoria one-woman show, Ala Menşicov (Teatrul „Eugène Ionesco” Chişinău) şi-a adjudecat, ferm, premiul, cu recitalul „Femeile lui Picasso. Jaqueline” de Brian McAvera (regia şi ilustraţia muzica- lă, Vitalie Drucec). Actriţa a ştiut să dozeze cu inteligenţă evolu- ţia personajului, susţinându-şi cu forţă şi dramatism partitura. Păcat că în unele momente am auzit-o destul de slab, de pe o scenă înaltă şi adâncă. Mi-ar fi plăcut să văd un astfel de recital mai curând la Sala Studio. Zoltan Lovas (Teatrul „Ioan Slavici” Arad) a plecat de la Bacău cu Premiul pentru cel mai bun one- man show. Recitalul său, „Apropo, aţi chemat pompierii?” (în regia Lianei Didilescu) a fost unul complex, solicitant, plin de fantezie şi umor. Un veritabil one man-show, creativ, interpretat cu dezinvoltură, în chip ataşant, convingător. A întrunit sufragiile juriului şi Georges M’Boussi (Teatrul „Zenga-Zenga”, Angers – Franţa) pentru spectacolul „L’état honteux”. Un artist original, plin de vervă satirică, inventiv, de o plasticitate debordantă. Poate prea debordantă!
Recitaluri de bună ţinută profesională au prezentat în Gala Star: Ciprian Nicolăiasa (Teatrul „Maria Filotti”, Brăila) – „Un scriitor ratat” de Daniil Harms, Mălina Petre – „În spatele ochi- lor” de Mava Semei, Dana Voicu – „Să zbori spre paradis” sce- nariul şi regia, Teodora Herghelegiu, Ligia Stan (Teatrul „Sică Alexandrescu, Braşov) – „Fuck you EU. ro. PA! de Nicoleta Esi- nencu, regia, Claudiu Goga.
Au trecut prin Gală, mai mult întâmplător: Fabrice Dubusset (Teatrul „Zčbre” Vichy, Franţa), simpatic şi doar atât, Dan Tudor, grăbit, Silvia Codreanu (Theatrum Mundi, Bucureşti) aceasta din urmă cu un spectacol dezlânat şi agresiv interactiv. Aşa încât nu-ţi venea deloc să te urci „în orice tramvai două’şase” (după cunoscutul text al lui Cristian Popescu) unde ea ne invita şi aştepta cu ardoare.
Interesant vizual şi interpretativ a fost one-man show-ul prezentat de Arpád Barabás („Figura Stúdio” Szinhaz, Gheorghieni), „Infinitivus” de Pilinszky János, dar, necunoscând limba maghiară şi fără a avea măcar un sinopsis în faţă, pentru că tradu- cere nu a existat, am cam rămas în ceaţă.
Secţiunea de recitaluri extraordinare a atras un numeros public în sala teatrului, venit cu sacul mare la pomul lăudat. În unele cazuri, proverbul chiar s-a adeverit, în altele, din fericire, el nu a funcţionat. Aşteptam astfel mai mult de la Radu Gheorghe şi Răzvan Vasilescu, a căror „artă a improvizaţiei” a fost de tot sub- ţirică, şi cu alunecări „umoristice” de un gust îndoielnic. Chiar dacă bine conceput, spectaculos, recitalul Victoriei Cociaş pe texte de Gellu Naum, „Avantajul vertebrelor”, nu m-a convins. Nici nu e simplu, de fapt, să aduci poezia suprarealistă pe scenă.
„Cearcănul de lângă soare” (colaj de poezie populară româneas- că) al Irinei Movilă mi s-a părut cam fad şi cu o ilustraţie muzica- lă din altă zonă, nepotrivită cu textele. O prefer pe Irina Movilă cea din rolurile din teatru şi film. Extraordinare într-adevăr au fost evoluţiile lui Horaţiu Mălăele („Sunt un orb”), Maia Morgenstern („4:48 Psychosis” de Sarah Kane) şi Marcel Iureş („Ul- tima bandă a lui Krapp” de Samuel Beckett).
A fost, aşadar, prima ediţie, una reuşită, a Galei Star la Bacău, (organizată de Teatrul Municipal „Bacovia”, Primăria Muni- cipiului Bacău, Consiliul Local Bacău, Inspectoratul Şcolar Judeţean Bacău, Prefectura Judeţului Bacău, Consiliul Judeţean Ba- cău. Dintre mulţii parteneri, importanţi cu toţii, amintim UNITER, Societatea Română de Radiodifuziune–Canalul Româ- nia Cultural, Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru – Secţia română, U.N.A.T.C. „I. L. Caragiale” Bucureşti, Institutul Cultural Francez, Centrul Cultural American, Institutul Cervantes, Trustul Media „Deşteptarea” Bacău şi alţii. De menţionat, neapărat, modul exemplar în care şi-a făcut datoria, pe tot parcursul manifestării, echipa tehnică a Teatrului Municipal „Bacovia”. Aplauze pentru tehnicienii scenei, pentru că le merită cu prisosinţă. Singura neîmplinire majoră a acestei prime ediţii a fost neparticiparea actorilor băcăuani la Gală. S-a spus că nu au trecut de juriul de preselecţie. Chiar şi aşa, poate că, totuşi, măcar un spectacol de la „Bacovia” trebuia programat în Gală. E o temă de gândire, desigur, pentru ediţia viitoare, în care, sigur, îi vom aplauda şi pe băcăuani, că doar la ei acasă, pe terenul lor, adică, se desfăşoară Gala. (2006)
(……………)
Gala şi-a format un public al ei
Cea de-a noua ediţie a Galei Internaţionale a Recitalurilor Dramatice (One-Man Show) a început (vineri 4 aprilie) promiţă- tor. Cu un recital despre puterea transfiguratoare a artei şi a iubirii. În sala mare a teatrului a evoluat Monica Muşat, într-o pro- ducţie independentă, cu titlul „Iubire persană”. Adaptarea textului (după o idee de Vincent Paronnaud şi Marjane Satrapi) este sem-nată de Diana Mihailopol, ea asigurând şi regia. Actriţa ne spune povestea unui muzician, total absorbit de arta sa, dar tânjind şi după o dragoste adevărată, fiindcă e captiv într-o căsătorie con- venţională. Într-un târziu, va întâlni şi fata care-i va stârni marea iubire, una neîmplinită însă. Nefericire, aşadar, damnare, eros şi thanatos, fiindcă tragica istorie ne este relatată de îngerul morţii. Monica Muşat e o apariţie stranie, înveşmântată în negru, are un machiaj sofisticat, vorbeşte ca duhul din sticlă, îşi foloseşte mâi-nile figurând diverse personaje în dialog (cred că era mai simplu să mişte chiar două păpuşi) şi are expresivitate corporală, mobilitate scenică. Ceea ce nu-i de ajuns, fiindcă recitalul ei, asezonat cu o frumoasă muzică (pe care am ascultat-o cu plăcere), nu a fost convingător. A urmat o altă tânără actriţă, Katia Pascariu, care a jucat în Sala Studio. Ea s-a prezentat tot cu o producţie independentă (din Bucureşti), bazată pe textul „Copii răi” de Mi- haela Michailov. Evident, când este vorba despre o piesă, un mo- nolog în cazul nostru, a acestei autoare, avem de-a face cu genul de teatru angajat social, atacând probleme la ordinea zilei. Mihae- la Michailov, ca şi regizorii cu care colaborează, dar şi actorii aleşi pentru a-i interpreta scrierile, aşa cum e şi Katia Pascariu, se implică în diferite proiecte europene (făcând parte şi din anumite reţele de activişti), militând pentru cauze bune şi frumoase, pentru responsabilitate civică. În „Copii răi”, tema tratată este cea a violenţei din mediul şcolar. Pornind de la un caz real, o fetiţă pedepsită prin legarea mâinilor, supusă agresiunii atât a profesoa- rei, cât şi a colegilor, autoarea critică un întreg sistem de învăţământ sclerozat, care nu educă în sens creativ, ci depersonalizează copiii, transformându-i în viitori adulţi care se vor încolona, supuşi, în turmă. Un sistem greoi, anacronic, repetitiv mecanic, îmbâcsit. În fine, lucruri, îndeobşte ştiute a ceea ce numim drama învăţământului autohton. Culmea este însă că şi textul „Copii răi” suferă de didacticism, de un exces de demonstraţie. Trecând peste acest neajuns, interpretarea Katiei Pascariu a fost una credibilă. Actriţa, bine pusă în valoare de regia lui Alex Mihăescu, e sigură pe ea, mizând pe un cuceritor firesc. Ea joacă expresiv o fetiţă de 11 ani, dar şi o profesoară pedantă, intră în dialog cu publicul, e dezinvoltă, deosebit de empatică. Ziua a doua a Galei a adus în faţa publicului, mai numeros decât la alte ediţii, semn bun, tot două concurente. Ca să vedem „Jurnalul fericirii”, după Nicolae Steinhardt şi alte texte, mărturii din închisorile comuniste, am fost supuşi, noi, spectatorii, unor rigori specifice. Am primit ecuson de vizitator, am trecut prin filtru, controlaţi de un gardian, apoi ne-am aşezat pe scaunele amplasate chiar pe scenă, în imediata apropiere a spaţiului de joc. Care era foarte încărcat de decor, urmărind senzaţia de verosimil extrem, cu sârmă ghimpată, celulă cu paturi etajate, şi nişte du- şuri montate în planul secund, ce vor funcţiona, chiar, într-o sec- venţă. Cea care s-a transpus în personajul unei deţinute pe motive politice este Veronica Păpuşă, de la Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi. O actriţă de vârstă matură, vizibil emoţiona- tă, prea emoţionată însă, copleşită de partitură, aşa încât nici n- am prea auzit-o, de cele mai multe ori, cu excepţia unui moment (sau două) în care a ţipat. Chestiunea este că nu am înţeles mai nimic dintr-un scenariu teribil de confuz, descusut, dezlânat, nici urmă din paginile acelea superbe din Steinhardt, din iluminarea, din paradoxul fericirii aflate în suferinţă, în credinţă. Adaptarea, total neinspirată a textelor, a fost făcută de Eugen Făt, regizorul (şi ilustratorul muzical) al acestei montări. La care se văd sforţările, greul travaliu, dar, din păcate, fătul e anemic, pricăjit. După sumbra şi mai ales încâlcita istorie din iadul închiso- rilor comuniste, trăită de o biată femeie nevinovată, am asistat la o altă dramă, de o altă natură. Am fost, preţ de o oră şi ceva, mar- torii suişurilor şi coborâşurilor din viaţa celei supranumite „vrăbiuţa”, „la môme Piaf”. O viaţă spectaculoasă, dăruită scenei, muzicii, dar şi dragostei. Cu clipe intense, de extaz sau de infern. S-a încumetat să o întruchipeze pe „Edith – femeia care a iubit”, Irena Boclinca. Ea vine de la Chişinău şi a evoluat într-o producţie independentă, pe un scenariu construit de Nelly Cozaru, care este şi regizoarea show-ului. Scenariul e bine făcut, povestea foamei de dragoste a lui Edith e bine spusă, fluent, atractiv. Iar Irena Boclinca nu-i lipsită de calităţi. Are temperament dramatic şi se dăruieşte total fascinantului personaj. Ca statură e apropiată de Edith, e mignonă, dar, vai, vocea, nu mă refer la cântat, căci nu i se cerea asta, ci la vorbit, nu o prea ascultă. Nu are un timbru plăcut, modulaţii, e o voce cu multe acute scăpate aiurea. M-am bucurat cu adevărat doar în acele clipe în care am reascultat-o (în înregistrări) pe inegalabila Edith. Şi când i-am revăzut, în proiecţiile video, micuţul chip cu expresie tragică. În cea dintâi seară a Galei, primul recital extraordinar a fost cel al Maiei Morgenstern. Interpretând tot o cântăreaţă. De fapt, am revăzut un recital de zile mari, pe care-l ştiam de un bun număr de ani, premiera sa având loc în 1993, când minunata actriţă a luat premiul UNITER pentru creaţia sa din Lola Blau. Numai o actriţă de forţa Maiei Morgenstern ştie să fructifice atât de frumos şi de inteligent handicapul trecerii timpului, cu o superbă detaşare şi autoironie, mi-am zis, urmărindu-i recitalul. În „Astă seară: Lola Blau”, tragicomedia lui Georg Kreisler despre destinul unei cântăre- ţe de cabaret evreice din Viena, expulzată în timpul războiului, şi care ajunge celebră apoi în America, Maia e strălucitoare şi năuci- toare. Impresionantă prin versatilitate, precizia şi fineţea nuanţelor, prin simţul exactei măsuri, ea a oferit un regal actoricesc.
Premieră în Gală
Vârciorova. Carantină, o jucărea marca Dabija
De o vreme, regizorul Alexandru Dabija tot scotoceşte în lada cu basme şi poveşti, aducându-le pe scenă ca să le încerce puterea de a ne vorbi despre vremurile de acum şi despre metehnele omeneşti dintotdeauna. L-a recitit astfel pe hâtrul moldovean Ion Creangă, apoi şi-a extins explorările înspre zona teatrului popular şi a începuturilor dramaturgiei originale, aşa cum a făcut, recent, când a zăbovit asupra lui Matei Millo şi Vasile Alecsandri în spectacolul de la Teatrul „Bacovia”, Vârciorova. Carantină. E o „jucărea”, zice regizorul, cu modestie jucată, mucalit, precum humuleşteanu, dar e una serioasă, cu tristeţe veselă. Subtitlul năstruşnicului spectacol sună aşa: „o prostie mare cu cântece răguşite şi coruri zbierate, de Matei Millo şi Vasile Alecsandri, prelucrate şi mai prosteşte de Cătălin Ştefănescu, cu ajutorul substanţial al lui Doru Mareş”. Tandemul a funcţionat de minune, ieşind un scenariu isteţ, sprinten, cu mixaje haioase, în spirit postmodernist. Cred că, lucrând la el, cei doi au petrecut zile frumoase, făcând un mare haz. Şi au dat mai departe, au împărţit („şeruit”, cum se spune astăzi) distracţia cu noi, spectatorii, care am degustat cu multă plăcere zicerile textului, ne-am amuzat copios, dar am şi căzut pe gânduri, pentru că sunt multe trimiteri la actualitate acolo. Iar asta nu-i de natură să ne încânte, din moment ce viaţa noastră e aşa cum ştim noi că e. Ascultăm versurile şi muzica Adei Milea, care a compus, cu marele ei talent, nişte cântecele pe care îţi vine să le fredonezi şi tu imediat, şi ba ne veselim, nevoie mare, ba ne întristăm. Căci recunoaştem acolo mulţime de daraveli, coţcării, tranzacţionism, învârteli, oportu- nism, şmecherie, lichelism, manipulări, parvenitism, simulacrul de democraţie, etc. Subiectul e simplu, nişte cucoane, în frunte cu patru Chiriţe (nostimă multiplicare, cu schepsis, astfel că Guliţă va vorbi despre „mamele mele”) se întorc din cele străinătăţuri, de la Paris, Londra, Hamburg, şi cum pe acolo bântuie nişte pre- supuse boli, ele sunt oprite, în carantină, în gara Vârciorova. Şi de aici începe o întreagă tevatură, cucoanele fac scandal, tărăboi, şi vor să evadeze. Şi toată lumea fierbe, agitaţia e enormă. Docto- rul (Bogdan Buzdugan), Chiriţele (Florina Găzdaru, Daniela Vrânceanu, Alina Simionescu, Corina Goranda, Adelaida Perjoiu, ultima o joacă şi pe Luluţa), O babă cu pensie (Simona Nica), o Afinoaie (Eliza Noemi Judeu), Un Călător (Ştefan Ale- xiu), Guliţă Anarhistul (Ştefan Ionescu), Un Flintic, Un Soldat (Dumitru Rusu, Bogdan Matei) intră într-o sarabandă nebună. Toată distribuţia e foarte bună, admirabilă, omogenă, cu o teribilă poftă de joc, o vervă contaminantă. Şi, la toate trăsnăile care se petrec în scenă, vin comentariile de un haz nebun ale unui perso- naj bizar, care stă într-o cutie de televizor, Şcubufloaie (un soi de rezoneur cârtitor, cinic, de bufon care spune adevărul), întruchi- pat de Firuţa Apetrei, într-o compoziţie de un comic savuros, care-i aduce aplauze la scenă deschisă. Dar aplauzele însoţesc întreg spectacolul lui Alexandru Dabija, un magister ludi care a orchestrat simplu şi savant, totodată, acest carnaval balcanic. Inteligent, ironic, viu, actual Vârciorova. Carantină arată bine, graţie scenografiei Cristinei Ciobanu, spectacolul fiind o reuşită deplină a realizatorilor. În dimineaţa de duminică au fost recitalurile extraordinare ale lui Eric Ţuţuianu şi Cristian George–Ioan şi recitalul de dans irlan- dez al lui Ştefan Orheanu, pe care, din păcate, nu le-am putut vedea, dar am auzit că s-au bucurat de mult succes la public. Şi după- amiaza a fost una darnică, fiindcă am urmărit alte două evoluţii interesante în concurs. Prima a fost cea a ieşeanului Emanuel Florentin, cu spectacolul (o producţie independentă) de pantomimă şi teatru–dans Fall, inspirat din povestea reală a interpretului. Emanuel Florentin, actor la Teatrul pentru Copii şi Tineret „Luceafărul” din Iaşi, a suferit un grav accident înaintea unei premiere, a căzut în scenă de la o înălţime de patru metri, rupându-şi picioarele. În spec- tacolul regizat de Alice Ioana Şfaiţer (care semnează şi scenariul, şi coregrafia), sunt doar câteva frânturi vorbite, doar atât cât să înţele- gem ce s-a întâmplat. În rest, doar gesturile, mimica, mişcările in- terpretului vorbesc despre tragicul accident şi urmările sale. Foarte expresiv, emoţionant. Emanuel Florentin a fost protagonistul unui show lucrat cu talent şi sensibilitate. Iar mesajul său, când trimite în sală baloane albe, pe primul lansat fiind inscripţionat cuvântul spe- ranţă, este unul mărturisind generozitate, delicateţe şi nobleţe sufle- tească. Venind de la un om puternic şi un artist autentic, pasionat de arta sa, de dragul căreia a luptat, a sublimat suferinţa, şi a învins. Iar spectatorii, cuceriţi, emoţionaţi, l-au aplaudat îndelung.
A urmat, în Sala Studio, un recital deconectant, plin de umor. Interpretul celor două texte, Colateral, Oedip, ale drama- turgului Mihai Ignat, este din Satu Mare şi se numeşte Cristian Iorga. Recitalul său este produs de Laura Moldovan (care asigură şi regia), în colaborare cu Asociaţia Culturală Transfestsilvania Theatrum, Satu Mare. Texte bine scrise, cu profesionalism, cu personaje şi situaţii comice abil construite şi poante de efect. Cu minimum de mijloace, singur pe scenă, dar sigur pe el, mobilat interior, vivace, simpatic, Cristian Iorga a creionat convingător două hilare personaje.
Seara s-a încheiat cu recitalul extraordinar Freak Show, protagonist, Florin Piersic jr. Într-un veritabil tur de forţă de his- trionism de bună factură, actorul figurează nu mai puţin de 13 personaje extrem de diferite. Şi sucite, extravagante, de la un miliardar, un profesor, un muncitor de pe şantier, la o femeie de serviciu de la Operă şi un homless, etc. Experimentat în genul acesta de show-uri, pe care le joacă de mult în locuri neconvenţi- onale, uneori, ca în cazul de faţă, scriindu-şi singur textele, Florin Piersic jr. are ce spune şi se descurcă excelent, intrând, rapid, cameleonic, în pielea unor ciudaţi. Se vede că îi place genul, e în largul său surprinzând, cu precizie, în doar câteva trăsături şi tuşe atent plasate, specificul unui personaj. Actorul are o ironie şi o autoironie bine dozate, e carismatic, cu priză la public, deşi i-am auzit pe unii zicând că li s-a părut cam lung recitalul. De gustibus…
Lari Georgescu ne-a aruncat într-un spaţiu locuit de fan- tasme. Actorul s-a prezentat în concurs cu „Poezia visului” (pro- ducţie Unteatru, Bucureşti), un spectacol realizat de Miriam Ră- ducanu, pornind de la câteva poeme ale lui Emil Botta. Elaborat atent, construit rotund, armonios. Pe un fond muzical superb, un Trio pentru pian, vioară şi violoncel de Franz Shubert, într-un decor alb-alb (scenografia: Vladimir Turturică), vedem un tânăr care, cu mişcări prelungi şi domoale, încearcă să se elibereze din mrejele lui Morfeu. Dar el rămâne captiv în starea onirică, bântuit de fantasmagorii, de dulci himere cu iele năzdrăvane, cu pădurencele „ademenite de zefir aprilin”. Dar şi alte vedenii îl împresoară, părându-i-se că aude Bocetul lui Ioan Vodă, armanul. În fine, e de spus că Lari Georgescu rosteşte frumos, limpede versurile, ca într-o stare de transă, şi de aceea el poate părea monocord, dar aici nu e altceva decât un tribut adus lui Emil Botta, uşor de înţeles pentru cei care şi-l amintesc pe marele actor, atât de speci- al. Remarcabilă este şi expresivitate corporală a lui Lari Georges- cu, şlefuită şi bine pusă în valoare de experimentata Miriam Ră- ducanu. Memorabil este felul în care actorul spune, de două ori în recitalul său, „Spiriduşul visului”, în care este cuprinsă esenţa sensibilului recital. Un spectacol de stare, de reverie, de plutire onirică, în sfârşit, un gen pentru care trebuie să ai organ, altminteri nu-l prizezi.
După atâta poezie am picat în cea mai ternă proză. Era să zic neagră, pentru că eroina recitalului urmărit la Sala Studio era îmbrăcată în negru, văduvă fiind. Aşadar, „Cinci ore cu Mario” şi peste două ore cu Florina Gleznea (de la Unteatru, Bucureşti). Tern, prozaic a fost spectacolul, pentru că nu aşa este şi romanul lui Miguel Delibes (al cărui stil umoristic e savuros), după care a fost conceput scenariul. De fapt, nu ştiu cine a făcut adaptarea textului pentru scenă, dar ea este profund neinspirată, dezlânată, greoaie, iar decupajul regizoral este ca şi inexistent. Spectacolul nu are ritm, trenează şi dă impresia că nu se mai sfârşeşte. Şi asta deşi interpreta, Florina Gleznea, are datele personajului, e talentată, are prezenţă scenică, voce bună, dar e prost condusă. Păcat, pentru că monologul unei soţii la căpătâiul soţului decedat, când ea îşi varsă toate frustrările, şi nu mai conteneşte cu reproşurile, vorbind cu răposatul de parcă ar fi fost viu, e foarte interesant şi teatral, conţinând o mulţime de noduri conflictuale, de situaţii şi observaţii interesante. Şi cu o apreciabilă doză de umor. Pentru că în romanul lui Delibes este vorba despre o dramă conjugală, despre ipocrizie şi nepotrivirile dintre soţi, care împing la neferi- cire. Ea este o mic burgheză conformistă, rigidă, plată, fără ima- ginaţie, plină de prejudecăţi, inclusiv cele ţinând de clasa socială, pe când soţul, defunctul Mario, a fost profesor, scriitor, un spirit deschis, om de stânga, cu vederi progresiste. În „Cinci ore cu Mario” inadecvarea (adaptării, interpretării) a fost evidentă. Cul- mea este că, la un moment dat, până şi actriţa părea excedată de un pomelnic ce nu se mai termina. Nu mai spun de noi, spectato- rii… Păcat de atâta muncă, fiindcă nu e uşor să reţii atâta pogon de text şi să stai de una singură atâta timp în scenă.
Nici recitalul extraordinar al lui Nick Mancuso (din seara aceleiaşi zile) nu mi s-a părut …extraordinar. Actorul canadian, cunoscut din câteva filme hollywoodiene, este o personalitate plurivalentă, scriind poezie, proză, teatru, eseuri, activând şi ca profesor de teatru, etc. El a adus pe scenă, în monologul „Moartea lui Socrate” (după Platon), un text care-i aparţine, siguranţa de sine, dezinvoltura tipic americănească a unui actor de peste Ocean. Complet relaxat, îmbrăcat în haine obişnuite, contemporaneizând (şi nu numai prin asta) textul antic, Nick Mancuso joacă în faţa scenei, cu luminile aprinse în sală, pentru a şterge distanţa dintre el şi public. Pe care vrea să-l implice în acţiune, dialogând în permanenţă cu el. Aşa cum dialoghează cu unul dintre judecători, Meletos, căruia i se adresează direct. Nu o mai lungesc mult, pentru că spectacolul nu a fost titrat, iar Mancuso a citit pur şi simplu textul, de la un moment dat, dând o probă de elocinţă lecturată, în fine, chestiuni care nu aveau de ce să te entuziasmeze. Şi am ajuns în ziua a cincea, ultima. În care am văzut un recital susţinut de Andrei Moşoi (Producător: „Russian Stage” Berlin). Ceea ce a adus el în concurs a fost interesant ca temă, fiind vorba despre o dramatizare după Yukio Mishima, după scri- erile acestuia cu caracter autobiografic. Dar show-ul „Confesiunile unei măşti”, în regia Innei Sokolova-Gordon, a fost sub aştep- tări. Andrei Moşoi a început foarte de sus, părând grăbit, precipitat, astfel că spectacolul nu a avut un crescendo normal. A avut text mult (toată povestea lui Mishima, cu descoperirea şi acceptarea diferenţei de identitate sexuală, cultul eroilor, al vieţii spartane, concepţia radicală despre onoare, despre moarte, sinucidere, mă rog, cine l-a citit pe scriitorul japonez înţelegea câte ceva), şi a depus un considerabil efort în scenă. Cu o bună condiţie fizică, dar cu o dicţie precară, Andrei Moşoi şi-a demonstrat şi aptitudinile de gimnast, de acrobat, dar multe dintre acţiunile sale scenice erau de-o gratuitate pură, la fel şi efectele sclipicioase, făcute pentru a lua ochii. În concluzie, multă vânzoleală pentru un rezultat minor. Ultimul recital din concurs a fost al Florinei Găzdaru, şi s-a intitulat „Eu, mama şi bunica” (producţie independentă, Bacău), adaptare a unui text după Krzysztof Bizio, făcută de Firuţa Apetrei, care a semnat şi regia. Amândouă au făcut treabă bună, şi recitalul s-a bucurat de succes la public, pe drept cuvânt. Florina Găzdaru a interpretat trei femei din generaţii diferite, din aceeaşi familie, mamă, fiică şi bunică, izbutind să individualizeze expre- siv, credibil, şi cu o doză de umor, pe fiecare dintre acestea. Florina Găzdaru a umplut scena prin aplomb, vivacitate, truculenţă, prin jocul ei policrom şi ataşant. M-am bucurat văzând evoluţia ei, aşa cum m-am bucurat că în Gală a fost prezentat ca recital extraordinar „Călin (povestea modernă)”, cu Eliza Noemi Judeu.
Iată şi palmaresul actualei ediţii (cu un juriu avându-i în componenţă pe Nick Mancuso, Alexander Hausvater, Valentin Nicolau): Marele Premiu- Katia Pascariu, Cel mai bun one-man show – Cristian Iorga, Cel mai bun one-woman show – Irena Boclinc a. Premiul Dinu Apetrei (acordat de actorii Teatrului Bacovia) a fost câştigat de Florina Găzdaru. Dar principalul câş- tig al manifestării a fost câştigarea publicului (mai ezitant, la în- ceputurile Galei, de acum nouă ani), care a fost numeros şi foarte participativ. La a noua ediţie, pot să afirm că această Gală chiar şi-a format un public al ei, l-a crescut, l-a educat, şi când spun asta mă refer la liceenii care au fost cooptaţi în desfăşurarea evenimentului. Şi care au alcătuit chiar un juriu al lor, care acordă Premiul Ştefan Iordache. Bună a fost şi selecţia concurenţilor, de apreciat este şi ideea unui Colocviu de dramaturgie şi, mai ales, a Concursului de Dramaturgie-Monodramă) din juriu au făcut parte Valentin Nicolau, Radu Macrinici, Doru Mareş). Câştigător al acestei prime ediţii a fost Mircea M. Ionescu. Prezentatorii Galei au fost simpatici, mai cu seamă Bogdan Matei (imaginativ şi haios cu happening-urile lui), aşa că, în totul, a fost o ediţie izbutită. (2014)
Gală cu o nouă denumire şi un patronim – Festivalul Internaţional al Recitalurilor Dramatice „Valentin Silvestru”
Dintru început, cel mai bun lucru pe care-l pot spune este acela că o manifestare teatrală, organizată de Teatrul Municipal Bacovia şi Primăria Municipiului Bacău, care pune oraşul nostru în rândul acelora care au festivaluri importante, a continuat. Fără stele pe asfalt şi foc de artificii, de data aceasta. Şi cu un alt nume, deşi îşi reclamă o tradiţie. Aşadar, „Gala Recitalurilor Dramatice”, iniţi- ată în 1972 de câţiva factori importanţi de la acea oră, printre care, în primul rând, revista de cultură „Ateneu”, după ce a trecut printr-o schimbare la faţă după anii ’90, devenind Gala Star, acum se intitulează Festivalul Internaţional al Recitalurilor Dramatice „Valentin Silvestru”. Mă rog, dacă tot numărăm de la început, vorbind de cea de-a 22-a ediţie, mi se părea mai potrivit să păstrăm denumirea iniţială, fără să ne mai complicăm. E drept, sunt nişte noutăţi, inter- naţionalizarea şi diversificarea ofertei spectaculare, prin includerea unor noi secţiuni, dar esenţa rămâne aceeaşi – un actor, un perfor- mer, mai nou, într-o reprezentaţie care-l pune, la singular (în timp ce arta teatrală este una colectivă) în valoare. Cu atât mai mult, dacă este o gală a recitalurilor actoriceşti, parcă era mai nimerit să poarte numele unui mare actor care a excelat în acest gen. De ce nu?, Emil Botta, care era şi de prin părţile locului, de la Adjud, aproape de Bacău, şi care a participat la a doua ediţie, din 1973, luând Premiul criticii. Dar, dincolo de chestiunile de formă, de ambiţiile şi nevoia de înnoire, fireşti şi ele, că doar lumea nu stă în loc, faptul că la Bacău există o astfel de întâlnire teatrală, cu un specific, o identitate ale ei, este foarte important. Cu drept deplin la instituţionalizare şi permanenţă. Revenind la actuala ediţie, ea a avut, după cum am spus deja, o ofertă bogată, generoasă, diversificată, fiind concepută pe cinci secţiuni: monodramă, teatru-dans şi pantomimă, improvi- zaţie/ stand-up comedy, animaţie, visual şi digital art, ceea ce sună bine, modern, updatat şi cât se poate de atrăgător pentru public, fiind de unde alege, potrivit celor mai diferite gusturi.
Ceea ce am apreciat la actuala ediţie a fost selecţia recitalurilor, care a respectat criteriul valoric, deşi a mai avut unele scăpări, puţine, e drept, dar aici e vorba şi de o chestiune de gust, de subiec- tivitate. Nicio alegere şi nicio premiere nu va mulţumi pe toată lu- mea, şi e normal să fie aşa. Cert este că juriul de preselecţie, alcătuit din Anca Sigartău şi Doru Mareş a lucrat serios, avizat, profesio- nist, astfel că am văzut, şi asta e semnificativ, recitaluri gândite rotund, unitar, ca un spectacol (chiar dacă unele au fost mai modes- te valoric), şi nu simple însăilări, nivelul general al Festivalului fiind unul remarcabil. Un câştig notabil a fost acela că mai toate recitalurile din concurs au avut regizori, ceea ce le-a asigurat coe- renţă şi viziune de ansamblu.
Voi trece acum în revistă, temerarii participanţi (căci arta recitalului nu este una uşoară) la festivalul băcăuan. Care, anul acesta, au fost în număr foarte mare, nu mai puţin de douăzeci şi patru de concurenţi fiind atraşi de miza mare a unui concurs dotat cu premii substanţiale, de mii de euro. (2016)
(………………)
Bacău Fest
Monodrame, căutări identitare
Cu o nouă denumire, cea de mai sus, s-a desfăşurat la Bacău, între 21-26 aprilie 2017, o nouă ediţie a Galei Recitalurilor Dramatice şi a Concursului de Dramaturgie Monodramă. Actriţa Eliza Noemi Judeu, noua directoare a Teatrului Municipal Baco- via, a afirmat că acest lucru nu este „o toană managerială”, ci o încercare de a oferi o identitate mai clară manifestării. Cum nu avem niciun motiv de a ne îndoi de aceste bune intenţii, să refacem filmul festivalului.
Şase actori în căutarea unor personaje
Aşadar, la secţiunea competitivă, un juriu extrem de exigent (alcătuit din managerul TMB şi criticul de teatru Doru Mareş) a admis doar şase actori. Cel care a deschis concursul a fost Ali Deac (Teatrul „Radu Stanca” Sibiu) cu monologul „20 noiembrie” după Lars Noren, în regia lui Eugen Jebeleanu. Pe un subiect la zi, textul relatează povestea unui adolescent devenit terorist, care atentează la viaţa unor colegi din fosta lui şcoală, sfârşind prin a se sinucide. Vina pentru ratarea tânărului, pentru devianţa lui criminala aparţine unei societăţi consumeriste, dominate de violenţă, indiferentă la soarta individului. Recitalul este bine construit, regia lui Eugen Jebeleanu este atentă, dar intrepretul, în ciuda unor meritorii strădanii, nu este îndeajuns de implicat, de convingător. Oarecum depăşită de situaţie, având de luptat cu o partitură dificilă, s-a arătat An- dreea Darie (Teatrul 7, Iaşi) în „Două piese cu o femeie” după Franz Xaver Kroetz, în regia lui Ion Mircioagă. Ea a jucat în spaţiul neconvenţional de la Hotel Decebal, încercând să transmită tragedia unei femei singure, cu un copil din flori, înfrântă de viaţă, care, într- un sfârşit, îşi va lua zilele printr-o supradoză de medicamente. Alăturarea celor două piese, „La noroc” şi „Concert la cerere”, este o idee interesantă, dar nu şi îndeajuns fructificată scenic. Şi asta pen- tru că Andreea Darie este, în chip vădit, inexperimentată, stângace, precipitată, pierzându-se într-o măruntă gesticulaţie repetitivă. Jocul ei este fărâmiţat, fără tensiune interioară, ceea ce se vede mai cu seamă în partea de text nonverbal. Mai sigură pe ea mi s-a părut Iulia Valentina Verdeş (Teatrul Municipal Ariel, Râmnicu Vâlcea), care s-a prezentat în competiţie cu „Before breakfast” după Eugene O’Neill, o monodramă despre infernul cuplului, incomunicare şi singurătate. Actriţa s-a descurcat destul de bine în maniera de joc comic grotescă, aleasă de regizorul Constantin Florescu, traversând o gamă variată de stări, dar totul devenea prea expozitiv şi previzibil, la un moment dat. În penultima zi de concurs am văzut-o pe Simona Codreanu (proiect independent, Târgu Mureş) cu o apariţie epatantă în „Gări înlăcrimate: Fragmente dintr-un vodevil inexistent” după A. P. Cehov. Păcat că doar pentru început, când a intrat, năvalnică, în spaţiul de la Pub Valhalla, surprinzând plăcut publicul. Actriţă cu tempe- rament, cu multă dezinvoltură şi farmec, Simona Codreanu a încăl- zit atmosfera, a interacţionat cu spectatorii într-un mod simpatic, dar recitalul ei s-a diluat treptat, devenind o simplă înşiruire de zi- ceri, de situaţii dezlânate. Mai multă coerenţă din partea regiei, semnată de Nicoleta Dănilă, n-ar fi stricat, dar chiar şi aşa, actriţa de la Târgu Mureş a reuşit să fie o prezenţă deosebit de plăcută, ea câştigând Premiul „Actori pentru Actori”- Dinu Apetrei. Tot la Pub Valhalla l-am urmărit şi pe Alex Buescu (Teatrul Luni, Bucureşti) în recitalul „Opiniile unui clovn”. Temerara între- prindere, constând în dramatizarea romanului lui Heinrich Böll îi aparţine chiar actorului, căruia i-am admirat opţiunea repertorială, inteligenţa scenică, sensibilitatea, felul în care filtra totul prin gând. Păcat însă că vocea nu-l ajută, şi că recitalul său a părut prea lung, cu multe scăderi de ritm, aspecte la care regizoarea Anca Maria Colţeanu se cuvenea să vegheze. Astfel că povestea lui Hans, repudiat de o familie înstărită, părăsit de iubită, care a ales să fie un marginal, un trist clovn spunând adevăruri dure despre o lume falsă, ipocrită, a ajuns mai greu la public. La capitolul reuşite menţionăm secţiunea dedicată mo- nodramei, laureaţii Concursului de Dramaturgie ai actualei edi-ţii fiind: Elise Wilk, care a obţinut Premiul I „Valentin Nicolau”, pentru textul intitulat „Crocodilul”, pe locurile doi şi trei situându-se Călin Ciobotari („Din însemnările unui colecţionar de nori”) şi Crista Bilciu („Mata Hari”). Monodrame pe care aşteptăm să le şi vedem pe scena de la Bacovia, la următoarea ediţie a festivalului, una la care ar fi de dorit o participare mai bună, şi mai consistentă numeric la partea competitivă a recitalurilor actoriceşti. (2017)
(…………….)
Un festival în plină vară – Theaterstock
Mi-am redescoperit oraşul şi oamenii lui
Luna august a acestui an a fost una dintre cele mai frumoase perioade de timp trăită vreodată în oraşul meu, în Bacău. L-am re- descoperit cu această ocazie ca pe un oraş cu un alt potenţial, proaspăt, cu un aer occidental şi boem. Păcat că totul a durat doar şaisprezece zile, pe timpul Festivalului Theaterstock (1-16 august). Când, pur şi simplu, nu-mi mai recunoşteam concitadinii. Îi vedeam seară de seară prin centru şi prin alte locuri unde erau spectacole de stradă, concerte, cu o mină destinsă, cu figuri deschise, amabile, surâzătoare, curioşi, dornici să participe la evenimente, bucuroşi că au acest prilej de a ieşi din casă. Tot în acea perioadă s-a întâmplat să am programare pentru nişte tratamente la o clinică, unde mergeam în fiecare dimineaţă. Ei bine, şi acolo una dintre asistente mă tot ruga să-i recomand spectacole din programul Theaterstock-ului, iar o alta îmi spunea ce superîncântaţi veneau acasă, târziu, în noapte, cei doi fii ai ei, liceeni şi voluntari în festival, care-i povesteau, cu lux de amănunte, ce văzuseră în ziua trecută. Se petrecea un adevărat fenomen, aşadar. Şi taximetriştii îmi relatau cum transpor- tă oameni veniţi din împrejurimile Bacăului, dar şi din alte oraşe, din Iaşi, Piatra Neamţ, Roman, Suceava, Galaţi, Oneşti, Moineşti şi altele, care voiau să fie prezenţi la frumoasa sărbătoare a artelor. Iar unii chiar s-au instalat în Bacău pentru două săptămâni, ca să vadă cât mai multe spectacole. A fost un pelerinaj, s-a produs ceea ce se numeşte turism cultural, iar Bacăul a fost un veritabil centru cultural în toiul verii, lucru la care nu se aştepta nimeni, pentru că era vacanţă, era timpul concediilor. Şi, lucru într-adevăr de mirare, am văzut săli pline în toate spaţiile (multiple, răspândite în tot oraşul) unde se desfăşurau evenimente. Theaterstock a fost cu adevărat un festival pentru public, dăruindu-i un festin artistic. O masă îmbelşugată (un banchet, în sens spiritual) unde fiecare găsea, potrivit gustului, preferinţelor, ceea ce voia, ce-l interesa. Mare diversitate, aşadar, şi un fertil eclectism, asta a fost oferta foarte generoasă a primului festival de acest gen din Bacău. Echipa Ancăi Sigartău, noua directoare a Teatrului Municipal Bacovia (organizator al festivalului, în parteneriat cu Primăria, Consiliul Local, cu sprijinul investitorilor locali şi naţionali) a funcţionat foarte bine, izbutind să-şi atingă o mare parte din scopuri. Desigur, nu toate au mers perfect, au mai fost şi poticniri, inevitabile la o manifestare de o asemenea amploare, aflată la o primă ediţie, când lucrurile încă se tatonează. Dar să aduci 38 de companii teatrale româneşti, 19 companii internaţionale (din Franţa, Spania, Belgia, Marea Britanie, Canada, Cehia, Italia, Germania, Rusia, Israel , etc.), 16oo de artişti, ca să dau doar câteva cifre, e absolut impresionant. Anca Sigartău, o micuţă bombă de energie (care în festival a jucat în câteva spectacole, a cântat şi s-a prezentat în ipostază de regizoare cu premiera Teatrului Bacovia „Îmblânzirea scorpiei” de W. Shakespeare, într-o viziune personală, modernă, acidă) a demonstrat că dictonul antic potrivit căruia soarta îi ajută pe cei îndrăzneţi e mereu valabil. Peste şaizeci de evenimente (oraşul, împânzit de afişe, era sub plăcutul asediu al artei), spectacole, concerte, recitaluri, artă stradală, conferinţe, expoziţii s-au desfăşurat în cele două săli ale teatrului, la Teatrul de vară „Radu Beligan”, la Centrul de Cultu- ră „George Apostu”, în pub-uri, la Centrul de Afaceri şi Expoziţii „Mircea Cancicov”. Au fost spectacole de o mare diversitate, pentru gusturile cele mai diferite, spectacole de teatru clasic, modern, contemporan, de teatru documentar, teatru dans, cu o mul- ţime de creatori, de viziuni, stiluri . Nu am acum să le înşir pe toate în cuprinsul unui articol, dar vreau spun că la Bacău au fost prezente multe din teatrele noastre naţionale, din cele de stat, şi foarte multe companii independente. De altminteri, secţiunea teatrului independent a fost cea mai generos reprezentată în Festival, constituind şi o miză importantă a acestuia. Astfel că, ală- turi de regizori consacraţi, ca Silviu Purcărete, Mihai Măniuţiu, Alexander Hausvater, Alexandru Dabija, publicul a putut vedea şi spectacole aparţinând unor tineri şi talentaţi regizori cum sunt Cristi Juncu, Horia Suru, Alexandru Mâzgăreanu, Marius Gîlea, dar şi Andrea Gavriliu, Andrei şi Andreea Grosu, Mariana Cămărăşan, Radu Iacoban, Lia Bugnar, Leta Popescu, Doina Antohi, etc. Cel mai mare regret al meu din acest festival al artelor , cu atâtea oferte tentante a fost că nu am darul ubicuităţii. Astfel că, inevitabil, alegând unele spectacole, am pierdut altele. Dar asta se întâmplă la orice festival de o asemenea amploare, aşa că m-am consolat, neavând încotro. Am să închei spunând că directoratul Ancăi Sigartău a început sub bune auspicii (ea a preluat, din mers, cum se zice, Gala STAR, a recitalurilor dramatice, marcând, în mod onorabil, a zecea ediţie), acest festival internaţional (pluri-, inter-, şi transdisciplinar, cum scrie la program) dând măsura unei energii ieşite din comun, a unei ambiţii pozitive de a mişca lucrurile din loc, de a le scoate din inerţie, dinamizându-le. Când spun asta mă gândesc, desigur, la teatrul băcăuan, unul de linia a doua, care are nevoie de un intens tratament de rejuvenare, de împrospătare. Că sunt şi unii din teatru care se tem de ce va urma, nu e de mirare, aşa cum cum nu au lipsit clevetitorii de pe margine şi la Theaterstock. Genul inapt de bucurie, încuiat şi împăiat. Cert este că aşteptările sunt altele acum la Bacău, că ştacheta s-a ridicat mult (după un festival care a adus bucurie şi a descătuşat energii, după spusa Ancăi Sigartău), că există termeni de comparaţie şi că exigenţele au crescut. Băcăuanii vor să vadă spectacole de valoa- re pe scena teatrului lor şi mai vor să se bucure, în continuare, de Theaterstock (a cărui identitate se cere mai precis definită), pen- tru că le-a plăcut ce s-a întâmplat în această vară în oraşul lor. Devenit mai deştept, mai treaz în dorinţa de frumos, mai conectat la fenomenul creativităţii din zona artistică. (2015)
Fragment din cartea „Teatru la filtru”, semnată de criticul de teatru Carmen Mihalache, apărută la Editura Junimea, Iași, 2017
*Mulțumim editurii pentru că ne-a pus la dispoziție capitolul care tratează evoluția teatrului băcăuan.
*Orice preluare a textului se va face cu menționarea sursei.
CARMEN MIHALACHE TEATRU LA FILTRU
„Un festival de teatru este o sărbătoare a orașului”
Odată cu numirea în funcția de director a talentatului actor Adrian Găzdaru (2005-2014), activitatea Teatrului Municipal „Bacovia” (TMB) va căpăta un suflu nou, modern, impregnat cu prospețimea și vitalitatea spiritului său tânăr. Conștient de faptul că „un festival de teatru este o sărbătoare a orașului, adună forțe și energii, stârnește curiozitatea”, în anul 2006, Adrian Găzdaru (alături de Gabriel Duțu) va relua tradiția festivalurilor organizate sub egida Teatrului „Bacovia” și, cu sprijinul financiar al Primăriei Bacău (cam sincopat, ce-i drept), va pune pe picioare o nouă formulă a vechii Gale a Recitalurilor Dramatice, sub denumirea de Festivalul Internaţional al Recitalurilor Dramatice „GALA STAR” (2006-2015). Asumându-și, de la bun început, o anvergură internațională, Gala STAR va reuni, încă de la prima sa ediție, un număr de 40 de concurenți sosiți din Republica Moldova, Franța și, evident, România.
În primăvara anului 2006, la finalul primei ediții a Galei STAR, pe trotuarul din fața teatrului a fost inaugurat un spațiu sacru al „Walk of Fame”; cea dintâi stea amplasată acolo poartă numele actorului craiovean Ilie Gheorghe, câștigătorul Premiului de Excelență al Galei. One-man-show-urile susținute „au fost selecționate de un juriu național, juriul propriu-zis al Galei fiind alcătuit din regizoarea Sanda Manu, actorul Ștefan Iordache și regizorul de film Dan Pița”.
Unic în spațiul cultural românesc, acest festival se adresa actorilor cu posibilități de exprimare artistică deosebite, materializate în cadrul unor spectacole de tip one-man-show. Despre rostul organizării acestei gale și despre formatul său unic, Adrian Găzdaru spunea: „Gala Star este o altă treaptă pe care Teatrul Bacovia trebuie să o urce spre lumea teatrală naţională şi internaţională. Are menirea de a transforma municipiul Bacău într-o cetate de scaun a actorului. Acest festival se adresează clar şi strict actorului, şi nu regizorului”.
La capătul unui deceniu în fruntea TMB, dincolo de stagiunile obișnuite, încărcate de spectacole jucate (sau regizate) alături de colegii săi bacovieni, Adrian Găzdaru trebuie să fi avut mulțumirea și conștiința de a fi pus Bacăul, prin Gala STAR, pe harta evenimentelor teatrale de rezonanță națională și internațională; un festival care și-a conturat tot mai ferm personalitatea și care a câștigat, cu fiecare ediție, notorietate și un anumit nivel de experiență în materie de cultură organizațională. În intervalul 2006-2015, prin intermediul celor zece ediții ale Galei, iubitorii artelor spectacolului au putut urmări pe scena din Bacău atât evoluțiile celor mai titrați actori români (în cadrul recitalurilor extraordinare) cât și prestațiile colegilor lor mai tineri, sosiți aici din toate colțurile lumii: Florina Cercel, Adriana Trandafir, Florin Piersic, George Mihăiță, Coca Bloos, Maia Morgenstern, Marcel Iureș, Dorina Lazăr, Virgil Ogășanu, Ion Caramitru, Horațiu Mălăele, Tamara Buciuceanu, Mihai Mălaimare, Gabriela Popescu, Yumiko Tsuji (Japonia), Denislava Mincheva (Bulgaria), Ivan Vidosavljevic (Serbia), Aaron Braxton (SUA), Milena Milanova (Bulgaria) ș.m.a. Tot în cadrul acestor manifestări au fost incluse și spectacolele și concertele extraordinare susținute de Nicu Alifantis, A. G. Weinberger, Maria Răducanu, Johnny Răducanu, Adrian Naidin, Angela Gheorghiu ș.a.
După plecarea lui Adrian Găzdaru în fruntea Teatrului „Excelsior” din București (august 2014), Teatrul „Bacovia” va trece printr-o scurtă, dar extrem de intensă, etapă a controverselor, prilejuite de numirea în funcția de manager a reputatei actrițe de teatru și film, Anca Sigartău (aprilie 2015-aprilie 2016). (…) Începutul directorial discutabil a fost urmat de momentul „Theaterstock”, ce se va transforma rapid, din cauza implicațiilor financiare, într-un scandal cu reverberații naționale.
Având un buget de aproximativ 700.000 de euro (cca. 32 miliarde lei), din care doar jumătate au fost de la bugetul local, festivalul a avut opt secțiuni, la care au participat peste 1.600 de artiști, 60 de trupe din 15 țări, care au susținut 20 de spectacole stradale mari, peste 15 concerte de rock, fado, flamenco, patru spectacole de teatru-dans, numeroase spectacole de teatru, în care protagoniști au fost actori de la teatre din București, Timișoara, Craiova, Cluj-Napoca, Târgoviște, Constanța, Tulcea, Buzău etc., cât și din țări precum Franța, Israel, Italia, Rusia, Belgia, Germania, Cehia, Anglia, Republica Moldova, Olanda și Portugalia. În total, potrivit anunțului organizatorilor, a fost vorba de 300 de ore de spectacol.
Spectatorii băcăuani, alături de cei sosiți din țară sau din străinătate, au avut posibilitatea să vadă la lucru mari actori și artiști români precum Maia Morgenstern, Ion Caramitru, Anca Sigartău, Aurelian Temișan, Monica Davidescu, Ileana Stana Ionescu, Magda Catone, Firuța Apetrei, Eliza Noemi Judeu, Radu Gheorghe, Ovidiu Lipan Țăndărică, Claudiu Bleonț, Mihai Bisericanu ș.m.a., care au evoluat în sălile de spectacol arhipline ale Teatrului de Vară „Radu Beligan” și TMB, la Centrul de Expoziții „M. Cancicov”, la Centrul de Cultură „George Apostu”, în spațiile neconvenționale ale cluburilor și cafenelelor din oraș.
Fără îndoială, Festivalul „Theaterstok” a imprimat Bacăului un aer boem, occidental, cosmopolit, un ritm de viață trepidant, cu totul neobișnuit pentru tempo-ul său tradițional-plumburiu. Un succes artistic obținut prin strădania unui grup restrâns de oameni, care s-au implicat efectiv, și pe care și mai puțini l-au girat și anticipat. Un adevărat „miracol”, dacă ar fi să luăm în calcul numai absența specialiștilor, a experienței, a departamentelor de profil din cadrul Primăriei Bacău, a infrastructurii culturale și a disponibilităților de cazare limitate ale orașului și, nu în ultimul rând, a modului sincopat și limitat în care au fost alocați banii. Este cunoscut faptul că festivalul a fost organizat în mare grabă, banii publici fiind aprobați tardiv de către Consiliul Local. Acest fapt a afectat atât sponsorizările, cât și achiziționarea biletelor, deoarece festivalul nu avusese parte de o prealabilă și eficientă promovare.
Ce a rămas și ce-au învățat băcăuanii în urma acestei experiențe – cu siguranță – de neuitat? Marea majoritate a băcăuanilor a rămas, cel puțin, cu o amintire frumoasă; un „vis de vară” nesperat, devenit verosimil, ce trebuie, însă, să îndemne la prudență, la cumpătare administrativă în ceea ce privește proiectarea politicilor culturale locale (Primăria Bacău nu are nici astăzi un departament de resort), necesare a fi calibrate în funcție de obiective, de potențialul orașului, de resursele umane specializate și, nu în ultimul rând, de buget. Nu facem parte din categoria celor care susțin că Bacăul nu poate organiza sau nu merită un astfel de eveniment; este nevoie, însă, de oameni pricepuți, bine intenționați, cu conexiuni teatrale la nivel național și internațional, care să fie lăsați să-și implementeze proiectele, să învețe din propriile greșeli, eliberați de orice presiuni sau constrângeri administrative sau politice.
În plus, finanțatorii trebuie să cunoască faptul că nu dimensiunea resurselor financiare alocate constituie, în sine, o garanție a succesului, ci numai investiția în oameni și în actul cultural de calitate. Spiritualizarea fondurilor nu aduce numai beneficii abstracte, de ordin educațional (extrem de importante și ele), ci și profituri financiare: anual, Primăria Sibiu alocă Festivalului Internațional al Artelor Spectacolului aproape 25% din bugetul orașului; banii, însă, prin taxe și impozite, se întorc întreit înapoi.
În aceste condiții, e nevoie de mult curaj să-ți asumi responsabilitatea conducerii TMB, calitate de care, în pofida aparentei sale fragilități, Eliza Noemi Judeu pare să nu ducă, deloc, lipsă. Numită, prin concurs, manager al teatrului (octombrie 2016), Eliza Noemi Judeu a reușit să treacă peste toate dificultățile de moment, deplasând accentul pe lucrurile ce țin de esența activității teatrale: repetiții, disciplină, repertoriu, noi colaborări și, pe măsura efortului depus, rezultate.
(……………..)
Conștientă de faptul că filonul recitalurilor dramatice reprezintă o parte importantă din identitatea TMB, dar și un mare câștig pentru viața culturală a orașului, managerul teatrului a dus mai departe această tradiție, oferindu-i o nouă denumire și o inedită dezvoltare a paletei spectacologice. De altfel, este foarte important să subliniem faptul că TMB este una dintre puținele instituții publice ale Bacăului care au reușit, după 1990, să-și onoreze cu fidelitate propriile sale tradiții, să ducă mai departe proiectele, fără a fi afectată de schimbările de conducere. Astfel, în aprilie 2017, sub egida TMB și cu sprijinul Primăriei Bacău, luminile rampei s-au focalizat pe oferta teatrală generoasă a participanților înscriși la concursurile și spectacolele din cadrul „BacăuFest Monodrame”, noua denumire a Galei STAR (fostă Gală a Recitalurilor Dramatice). Continuat și în aprilie 2018, acest eveniment cultural s-a dezvoltat prin includerea în cadrul programului a unor spectacole de teatru propriu-zise (cu implicarea unor colective de actori), prin introducerea unei noi direcții, numită „Mărturisiri”, prin deschiderea unei secțiuni de Workshop-uri, care se adresează copiilor, adolescenților și adulților, prin lansări și prezentări de carte și, nu în ultimul rând, prin întâlnirile cu foști artiști băcăuani.
*Fragment din „Jurnalul unui Teatru de Provincie”, publicat cu ocazia sărbătoririi a 70 de ani de teatru în Bacău, editat de Alin Popa, Violeta Popa, Ivona Lucan, tipărit de Editura Bibliotecii „C.Sturza”.
*Orice preluare a textului se va face cu menționarea sursei.