„Oamenii din Salem au creat o teocrație, o combinație de putere statală și autoritate religioasă a cărei funcție era să țină comunitatea unită și să împiedice orice fel de dezbinare care ar fi expus-o la distrugere de către forțe materiale sau ideologice. A fost creată cu un anumit scop pe care și l-a îndeplinit.
Vânătoarea de vrăįitoare n-a însemnat însă doar represiune. A mai însemnat, și e la fel de important, o oportunitate îndelung amânată pentru oricine era înclinat să-și exprime public vina și păcatele, sub masca acuzațiilor aduse victimelor.
Dezordinea socială hrănește suspiciuni mistice, și când, ca în Salem, lucruri nemaivăzute ies la suprafața socialului, nu te poți aștepta ca oamenii să aștepte prea mult ca să se repeadă asupra victimelor cu toată forța frustrărilor lor.”
(Extras din Arthur Miller – Notă despre exactitatea istorică a acestei piese)
Distribuție pe roluri:
Dumitru Rusu – Samuel Parris
Bianca Babaşa – Abigail Williams
Andreea J. Darie – Mercy Lewis
Simona Nica – Ann Putnam
Eva Cosac – Mary Warren
Marian Dumitru – John Proctor
Daniela Vrînceanu – Rebecca Nurse
Ștefan Ionescu – Giles Corey
Tudor Hurmuz – John Hale
Corina Goranda – Tituba
Kiki Simion – Elizabeth Proctor / Betty Parris
Alexandru Bodron – Ezekiel Cheever / Arthur Miller
Ștefan Alexiu – Hathorne
Adelaida Perjoiu-Bighe – Danforth
Montarea de față a piesei „Vrăjitoarele din Salem” pornește de la o întrebare esențială: ce anume face ca evenimente petrecute în 1692 să rezoneze atât de puternic în anul 2025? În calitate de regizor, am fost interesat de acest paralelism între un timp istoric marcat de teamă, suspiciune și obediență, și prezentul nostru, în care mecanismele fricii sociale – deși mai subtile – rămân la fel de active. Într-o lume în care adevărul este tot mai des relativizat, iar comunitățile se polarizează rapid sub influența manipulării, piesa lui Arthur Miller devine nu doar actuală, ci necesară. Am ales o abordare anti-naturalistă tocmai pentru a evita închiderea spectatorului într-o iluzie demodată. Nu recreăm Salem-ul istoric, ci îl evocăm ca pe un spațiu simbolic — o lume în care vocile sunt amplificate, gesturile sunt esențializate, iar imaginea scenică nu reproduce realitatea, ci o decodează. Acest tip de teatralitate caută să angajeze publicul nu doar emoțional, ci și intelectual, provocându-l să caute în el însuși răspunsuri și poziționări. „Vrăjitoarele din Salem” nu este despre trecut. Este despre acea zonă tulbure în care frica devine lege, iar conștiința – un act de curaj.